Nu ți-am dăruit apartamentul, doar ți-am dat voie să locuiești: Povestea unei mame, a unei fiice și a granițelor iubirii
— Nu ți-am dăruit apartamentul, Emma! Ți-am dat voie să locuiești aici cât ai nevoie, dar nu e al tău! vocea mea a răsunat în bucătăria mică, plină de aburul cafelei de dimineață și de tensiunea care plutea între noi ca o perdea groasă.
Emma s-a oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și ochii mari, aproape speriați. — Mamă, nu înțeleg de ce trebuie să repetăm asta la nesfârșit. Eu am grijă de apartament, plătesc întreținerea, am pus chiar și draperii noi. Ce mai vrei?
Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba despre draperii sau despre facturi. Era vorba despre ceva mult mai adânc, ceva ce nici eu nu reușeam să formulez clar. Poate era teama că pierd legătura cu trecutul meu, cu părinții mei care mi-au lăsat acest apartament ca pe o ancoră într-o lume mereu schimbătoare.
Totul a început acum doi ani, când Emma a terminat facultatea și s-a întors acasă, la București. Era plină de vise și planuri, dar fără un loc stabil unde să înceapă viața pe cont propriu. Eu, ca orice mamă, am vrut să-i fie bine. I-am spus că poate locui în apartamentul din Drumul Taberei, cel pe care l-am moștenit de la bunicii ei. Am crezut că va fi temporar, până își găsește un job stabil și poate să-și permită chirie.
Dar timpul a trecut și Emma s-a obișnuit acolo. A început să aducă prieteni, să organizeze seri de film și chiar mici petreceri. La început m-am bucurat că e fericită, dar apoi am început să simt că ceva nu e în regulă. De fiecare dată când mergeam acolo, găseam lucruri schimbate fără să mă întrebe: mobila mutată, pereții vopsiți altfel, tablourile bunicii date jos.
Într-o zi am găsit în cutia poștală o scrisoare de la asociația de proprietari pe numele Emmei. M-a lovit ca un trăsnet: ea se comporta ca și cum apartamentul ar fi fost al ei. Am încercat să vorbesc cu ea calm:
— Emma, vreau doar să știi că apartamentul ăsta nu e un cadou. E moștenirea familiei noastre. Nu vreau să-l vinzi sau să-l dai altcuiva.
Ea a oftat, iritată: — Mamă, nici nu mi-a trecut prin cap! Dar dacă tot locuiesc aici, nu pot să mă simt și eu acasă?
M-am simțit prinsă între două lumi: cea a părinților mei, care au muncit din greu pentru fiecare metru pătrat, și cea a Emmei, care voia libertate și independență. Soțul meu, Mihai, încerca să medieze:
— Lidia, poate ar trebui să-i dai mai mult credit Emmei. E adult acum.
Dar eu nu puteam să nu mă gândesc la sora mea mai mică, Ioana, care locuia cu chirie într-o garsonieră la marginea orașului și care îmi reproșa mereu:
— Numai Emma primește totul de-a gata! Eu ce primesc?
Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Emma despre o cheltuială făcută fără să mă consulte, am izbucnit:
— Nu vreau să ajungem ca alte familii care se ceartă pe case și moșteniri! Dar nici nu pot să mă prefac că nu contează!
Emma a izbucnit în plâns:
— Mereu îmi spui că nu fac destul! Că nu merit nimic! Poate ar fi mai bine să plec!
Am rămas singură în bucătărie, cu cana de ceai tremurând în mâini. M-am gândit la mama mea, cum îmi spunea mereu: „Casa e acolo unde te simți iubită.” Dar dacă iubirea asta vine cu atâtea condiții?
Zilele au trecut greu. Emma nu mi-a răspuns la mesaje. Ioana m-a sunat doar ca să-mi spună că „Emma sigur o să-ți vândă casa pe ascuns”. Mihai încerca să mă liniștească:
— Lidia, poate ar trebui să stai de vorbă cu fetele tale altfel. Să le asculți mai mult.
Într-un weekend am decis să merg la Emma fără să anunț. Am găsit-o stând pe podea în sufragerie, cu o cutie mare de fotografii vechi în față. Plângea încet.
— Mamă… îmi pare rău că te-am supărat. Dar simt că oricât aș face, tot nu sunt destul pentru tine.
M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem din nou mamă și fiică.
— Emma… nici eu nu știu cum e corect. Mi-e teamă să nu pierd legătura cu trecutul nostru. Dar mi-e teamă și să nu te pierd pe tine.
Am stat mult timp așa, fără cuvinte. Poate uneori granițele iubirii trebuie renegociate iar și iar. Poate casa nu e doar un spațiu sau o moștenire materială.
Acum încercăm să reconstruim încrederea pas cu pas. Ioana vine mai des la noi și încercăm să fim o familie din nou. Dar rana rămâne acolo — între ce dăm mai departe și ce păstrăm doar pentru noi.
Mă întreb adesea: oare putem iubi fără să punem condiții? Oare putem construi un „acasă” care să fie al tuturor fără ca nimeni să se simtă exclus? Voi ce credeți?