„Nu tot ce strălucește e aur” — Cum am descoperit adevărul despre familia pentru care am lucrat ca bonă

— Nu te mai întorci la ei, nu-i așa, Irina? vocea mamei răsuna în telefon, tremurândă, în timp ce eu stăteam pe banca rece din fața blocului Popescu, cu palmele transpirate și inima bătându-mi nebunește. Era trecut de ora zece seara și încă nu-mi revenisem după ce domnul Popescu mă urmărise pe stradă, cu pași apăsați, fără să spună nimic. Încercam să-mi adun gândurile, dar totul părea ireal.

Când am început să lucrez ca bonă la familia Popescu, aveam 23 de ani și veneam dintr-un sat mic din Buzău. Bucureștiul mi se părea un vis — blocuri înalte, magazine luminate, oameni grăbiți. Familia Popescu locuia într-un apartament spațios din zona Aviatorilor. Doamna Popescu era mereu elegantă, cu părul prins perfect și parfum scump. Domnul Popescu lucra la o bancă și părea distant, dar politicos. Aveau o fetiță de cinci ani, Mara, care mi s-a lipit de suflet din prima zi.

La început, totul părea perfect. Mâncam împreună la masă, doamna Popescu mă întreba dacă mi-e bine, îmi dădea haine pe care nu le mai purta. Mara mă striga „Iri” și mă îmbrățișa dimineața. Simțeam că aparțin undeva, că sunt apreciată. Mama era mândră de mine: „Ai ajuns la oraș, fata mea! Ai grijă să nu-i superi pe oamenii ăia buni.”

Dar după câteva luni, am început să văd fisuri în imaginea lor impecabilă. Doamna Popescu ridica tonul la Mara pentru orice fleac: „Nu vezi că mă faci de râs?!” Domnul Popescu venea târziu acasă și uneori trântea ușa de la intrare. Într-o seară, l-am auzit țipând la soția lui: „Nu mai pot cu teatrul ăsta! Toată lumea trebuie să creadă că suntem perfecți?” Am rămas nemișcată pe hol, cu Mara în brațe, încercând să-i acopăr urechile.

Într-o zi de vineri, doamna Popescu mi-a spus pe un ton sec: „Irina, să nu povestești nimănui ce se întâmplă aici. Ești parte din familie acum.” Am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu voiam să mint pe nimeni, dar nici nu puteam pleca — aveam nevoie de bani pentru chirie și pentru a-mi ajuta părinții.

Adevărata ruptură a venit într-o seară ploioasă de noiembrie. Terminasem programul și ieșisem din bloc. Am simțit că cineva mă urmărește. M-am întors și l-am văzut pe domnul Popescu mergând în urma mea, cu mâinile în buzunare. Am grăbit pasul, dar el s-a apropiat.

— Irina, stai puțin! a spus el, cu voce joasă.

M-am oprit, tremurând.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat eu.

— Vreau să vorbim… între patru ochi. Despre familie. Despre Mara.

Mi-a spus că soția lui îl acuză că are o aventură și că eu sunt singura care poate confirma că nu e adevărat. M-a rugat să mint dacă mă întreabă cineva ceva. „E pentru binele Mariei”, a spus el apăsat.

Am simțit cum mă sufoc. Nu voiam să mă bag în certurile lor, dar nici nu puteam minți. În noaptea aceea n-am dormit deloc. Mama mi-a spus la telefon: „Fata mea, nu te băga între ei! Oamenii bogați au problemele lor.”

A doua zi, doamna Popescu m-a chemat în bucătărie.

— Irina, tu știi că noi te respectăm. Dar dacă aflu că ai spus ceva despre noi… să nu crezi că nu pot găsi pe altcineva în locul tău.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Nu mai eram parte din familie — eram doar o piesă într-un joc murdar.

În următoarele săptămâni, atmosfera a devenit insuportabilă. Mara plângea des și mă ruga să nu plec: „Iri, promite-mi că nu mă lași singură!” Doamna Popescu mă controla la fiecare pas: „Unde ai fost? Cu cine ai vorbit?” Domnul Popescu încerca să fie amabil cu mine, dar privirea lui era mereu neliniștită.

Într-o zi am găsit-o pe Mara ascunsă sub masă, cu o jucărie ruptă în mână.

— Mami a zis că sunt rea… Tu crezi că sunt rea?

M-am prăbușit lângă ea și am plâns împreună.

Într-un final, am decis să plec. Le-am spus că nu mai pot continua — că trebuie să am grijă de sănătatea mea. Doamna Popescu a ridicat din umeri: „Cum vrei tu. Dar să știi că lumea e mică.” Domnul Popescu mi-a dat un plic cu bani: „Sper să nu ne faci probleme.”

Am ieșit din apartamentul lor cu sufletul frânt și cu Mara alergând după mine pe hol: „Iri! Nu pleca!”

Acum stau în garsoniera mea mică și încerc să-mi revin după tot ce s-a întâmplat. Încerc să-mi găsesc un nou rost și să uit privirile reci ale celor pe care îi credeam familie.

Mă întreb adesea: câte alte Irina există în orașul ăsta mare? Câte fete ca mine cred că au găsit aur și descoperă doar noroi? Dacă ai fi fost în locul meu… ai fi avut curajul să pleci sau ai fi rămas sperând că lucrurile se vor schimba?