„Nu vreau să-l lași pe Vlad la mama, are idei vechi!” – Povestea unei bunici respinse

— Mama, nu vreau să-l mai lași pe Vlad la tine. Te rog să nu te superi, dar… nu mă mai simt liniștită când e cu tine.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Stăteam în bucătărie, cu mâinile încă ude de la vasele abia spălate, iar Irina, fiica mea, mă privea cu ochii umezi, dar hotărâți. Vlad, nepotul meu de patru ani, tocmai se juca în camera lui cu trenulețul pe care i-l cumpărasem de ziua lui.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat încet, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura.

Irina a oftat. — Mama, știu că vrei să ajuți, dar… ai rămas cu niște idei care nu mai sunt potrivite. Nu vreau să-l înveți că băieții nu plâng sau că trebuie să mănânce tot din farfurie chiar dacă nu mai poate.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. Eu? Eu, care mi-am crescut copiii cu dragoste, care am stat nopți întregi la capul lor când aveau febră, eu sunt acum „pericol” pentru nepotul meu?

— Irina, eu doar… așa am fost crescută și eu. Nu vreau să-i fac rău lui Vlad. Doar încerc să-l învăț ce e bine.

— Dar ce e bine pentru tine nu mai e bine pentru noi, mama. Nu vreau să-l forțezi să mănânce sau să-i spui că trebuie să fie „băiat mare”. Lumea s-a schimbat.

M-am prăbușit pe scaun. Am simțit cum mi se strânge inima. Toată viața mea am așteptat momentul acesta: să fiu bunică, să pot ajuta, să fiu din nou utilă. Când eram tânără și mama venea la mine să mă ajute cu copiii, era ca o mângâiere. Nu-mi imaginam că eu voi fi respinsă.

— Și ce vrei să fac? Să nu-l mai văd deloc?

Irina s-a apropiat și mi-a luat mâna. — Nu asta spun. Dar vreau să încerci să vezi lumea prin ochii noștri. Să nu-l mai cerți dacă varsă supa sau dacă plânge că îi e dor de mine. Să nu-i mai spui că trebuie să fie tare.

Am dat din cap, dar în sufletul meu era furtună. Cum să mă schimb acum? Cum să-mi reneg toată educația primită? Am crescut într-un sat din Buzău, unde bărbații nu plângeau niciodată și copiii mâncau tot ce era pe masă pentru că altfel nu aveam ce pune a doua zi.

În acea seară, după ce Irina a plecat cu Vlad de mână, am rămas singură în apartamentul mic din Drumul Taberei. Am privit jucăriile împrăștiate pe covor și am început să plâng. M-am simțit inutilă, ca o haină veche pe care nimeni nu o mai poartă.

A doua zi m-a sunat sora mea, Elena.

— Ce-ai pățit, Marie? Te aud la voce că nu ești bine.

I-am povestit totul printre suspine.

— Of, draga mea… Și la mine e la fel cu Andreea. Nu mă lasă nici pe mine să stau cu nepoții prea mult. Zice că îi stric cu poveștile mele despre cum era pe vremuri.

Am oftat amândouă la telefon. Parcă generația noastră devenise brusc inutilă. Ne simțeam ca niște străini în propria familie.

În zilele următoare am încercat să mă adaptez. Când Irina venea cu Vlad în vizită, mă abțineam să-i spun „Nu plânge, ești băiat mare!” sau „Mănâncă tot!”. Îl lăsam să-și verse supa pe masă fără să ridic tonul. Dar simțeam că joc un rol care nu-mi aparține.

Într-o zi, Vlad a venit la mine și m-a întrebat:

— Mamaie, tu ai fost tristă când erai mică?

M-am uitat la el surprinsă.

— Da, puiule… Am fost tristă uneori. Dar atunci nu aveam voie să plângem prea mult.

— De ce?

— Pentru că așa ne spuneau părinții noștri: „Fii tare!”

Vlad s-a gândit puțin și apoi m-a îmbrățișat.

— Eu te iubesc chiar dacă plângi.

Atunci am izbucnit în lacrimi și l-am strâns tare la piept. Poate că lumea se schimbă și poate că unele lucruri trebuie lăsate în urmă. Dar dragostea rămâne aceeași.

Cu timpul, relația cu Irina s-a mai îmbunătățit, dar rana a rămas acolo. De fiecare dată când aud la televizor sau citesc pe internet despre „conflictul între generații”, mă gândesc la mine și la prietenele mele: câte dintre noi ne simțim date la o parte doar pentru că lumea s-a schimbat prea repede?

Uneori mă întreb: oare chiar nu mai avem nimic de oferit? Sau poate trebuie doar să învățăm să iubim altfel? Voi ce credeți?