„Nu vreau să locuiesc aici!” – Cum soacra mi-a distrus liniștea și căsnicia

— Nu vreau să locuiesc aici! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce Vlad încerca să mă liniștească. Mirosea a vopsea proaspătă și a promisiuni încălcate. Era prima noapte în noua casă, pe care nu mi-am dorit-o niciodată, la marginea Bucureștiului, într-un cartier unde nu cunoșteam pe nimeni și unde fiecare fereastră părea să mă privească acuzator.

— Lidia, te rog, nu mai face scandal! Mama a zis că e o oportunitate rară. Știi cât s-a zbătut să ne ajute cu avansul… a încercat Vlad să mă convingă, dar vocea lui era stinsă, ca și cum nici el nu credea ce spune.

Am simțit cum mi se strânge pieptul. Nu era vorba doar despre casă. Era despre faptul că nu am fost întrebată, că decizia fusese luată peste capul meu, că soacra mea, doamna Mariana, avea mereu ultimul cuvânt. Îmi amintesc perfect ziua când Vlad a venit acasă cu zâmbetul acela vinovat:

— Lidia, mama a găsit o casă perfectă pentru noi. E aproape de ea, are grădină mare…

— Și eu? Eu unde sunt în ecuația asta? am întrebat atunci, dar răspunsul lui a fost doar o îmbrățișare fugară și promisiuni vagi.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Soacra venea zilnic „să vadă dacă ne descurcăm”. Îmi muta lucrurile prin bucătărie, comenta despre cum gătesc sau despre cum aranjez hainele copilului. Vlad tăcea. De fiecare dată când încercam să-i spun că nu mă simt bine, îmi răspundea:

— E mama, Lidia. Nu vrea decât să ajute.

Dar ajutorul ei era ca o invazie. Într-o seară, după ce am găsit-o pe Mariana cotrobăind prin sertarele mele cu lenjerie „ca să vadă dacă am destule prosoape curate”, am izbucnit:

— Nu mai suport! Nu e casa mea, nu e viața mea! Ești tu și mama ta!

Vlad s-a uitat la mine ca la un copil răsfățat:

— Exagerezi. Fără ea n-am fi avut casa asta.

— Dar eu? Eu nu contez? Am urlat, iar lacrimile mi-au curs fără oprire.

În acea noapte am dormit pe canapea. M-am uitat la tavanul alb și m-am întrebat unde greșisem. Când ne-am căsătorit, visam la un apartament mic în oraș, la serile noastre liniștite după ce adormea fetița noastră, Ilinca. Acum aveam o casă mare și rece, plină de umbrele altora.

Ilinca a început să simtă tensiunea. A întrebat într-o zi:

— Mami, de ce plângi mereu?

Am mințit-o că am ceva în ochi. Dar adevărul era că nu mai vedeam nicio ieșire. Prietenele mele mă întrebau de ce nu mă bucur de „norocul” pe care îl am. Dar ce noroc e acela când te simți străină în propria casă?

Într-o duminică dimineață, Mariana a venit cu un coș de legume din grădina ei și a început să dea ordine:

— Lidia, pune-le la fiert! Vlad, du gunoiul! Ilinca, vino la bunica!

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe terasă și am plâns în hohote. Vlad m-a urmat după câteva minute.

— Ce vrei să fac? S-o dau afară? S-o supăr?

— Vreau să fim noi! Să luăm deciziile împreună! Să nu mai simt că trăiesc viața altcuiva!

A tăcut. Apoi a spus încet:

— Nu știu dacă pot…

Atunci am știut că pierdusem ceva esențial. Încrederea. Siguranța că suntem o echipă.

Au trecut luni de zile. M-am izolat de prieteni. Am început să merg la psiholog pe ascuns. Vlad era tot mai absent, prins între mine și mama lui. Ilinca devenea tot mai retrasă.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Mariana care insista să-i facem camera ei „pentru când va veni să stea cu noi”, am cedat nervos:

— Poate ar trebui să vă mutați voi două aici și eu să plec!

Mariana s-a uitat la mine cu dispreț:

— Dacă nu-ți convine, nimeni nu te ține cu forța!

Vlad n-a zis nimic. Doar s-a uitat în podea.

A doua zi am plecat la mama mea pentru câteva zile cu Ilinca. Am simțit pentru prima dată liniște. Mama m-a întrebat:

— Ce vrei tu cu adevărat?

Nu știam să răspund. Îmi doream doar să fiu ascultată, respectată, iubită fără condiții sau presiuni din partea altora.

Când m-am întors acasă, Vlad era schimbat. Mi-a spus că a vorbit cu Mariana și că va veni mai rar. Dar răul fusese făcut deja. Încrederea era fisurată.

Acum stau în sufrageria rece și mă întreb: oare câte familii sunt distruse de decizii luate sub presiunea părinților? Oare câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să nu-i supărăm? Poate există cale de întoarcere… dar oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „Ajunge!”?