„Nu vreau să vii la nunta mea”: Povestea unei mame care și-a pierdut fiica în cel mai important moment

— Nu vreau să vii la nunta mea, mamă.

Cuvintele acestea, rostite cu o voce tremurată, dar fermă, au căzut peste mine ca o ploaie rece în mijlocul verii. Eram în bucătărie, cu mâinile pline de făină, pregătind cozonaci pentru Paște. Ana, fiica mea, stătea în ușă, cu ochii roșii de plâns și buzele strânse într-o linie subțire. Am simțit cum mi se taie respirația și tot ce am putut să spun a fost un șoptit: „De ce?”

Ana a oftat adânc, evitându-mi privirea. „Nu pot, mamă. Nu după tot ce s-a întâmplat. Nu după cum ai reacționat când ți-am spus despre Vlad.”

Mi-am lăsat mâinile să cadă pe masă, făina risipindu-se ca praful peste amintirile noastre. Vlad… băiatul pe care nu l-am considerat niciodată potrivit pentru ea. Poate că am fost prea dură, poate că am spus lucruri pe care nu le mai pot lua înapoi. Dar tot ce am făcut, am făcut din dragoste. Sau cel puțin așa mi-am spus mereu.

Am crescut-o singură pe Ana, după ce tatăl ei ne-a părăsit când avea doar șase ani. Am muncit zi și noapte ca să nu-i lipsească nimic. Am fost mamă și tată, prietenă și confidentă. Dar undeva pe drum, s-a rupt ceva între noi. Poate când a intrat la facultate și a început să se schimbe, să aibă alte priorități, alte visuri. Poate când a venit prima dată acasă cu Vlad și eu am privit doar hainele lui ponosite și tatuajele de pe brațe, fără să văd omul din spatele lor.

— Ana, te rog… Nu poți să mă pedepsești așa. Sunt mama ta! Am încercat să-mi stăpânesc vocea, dar disperarea mi-a ieșit printre cuvinte.

— Nu te pedepsesc, mamă. Dar nu vreau să stric ziua asta cu certuri sau priviri urâte. Vreau să fiu fericită. Atât.

A ieșit din bucătărie fără să se uite înapoi. Am rămas singură, cu ochii în lacrimi și cu sufletul golit de orice speranță. Mi-am amintit de zilele când o țineam în brațe după ce cădea și își julea genunchii, de serile când îi citeam povești până adormea cu capul pe umărul meu. Unde s-au dus toate acele momente? Cum am ajuns aici?

În zilele care au urmat, am încercat să vorbesc cu ea. I-am trimis mesaje lungi, i-am lăsat flori la ușă, am sunat-o de zeci de ori. De fiecare dată răspunsul era același: „Nu sunt pregătită să vorbim.”

Sora mea, Mariana, a încercat să mă liniștească: „Las-o să-și trăiască viața, Lenuța! O să-i treacă supărarea.” Dar eu știam că nu e atât de simplu. Ana nu era genul care să uite ușor. Și nici eu nu eram genul care să cedeze fără luptă.

Într-o seară, am găsit curajul să merg la ea acasă. Vlad mi-a deschis ușa și m-a privit lung, fără ostilitate, dar nici cu prietenie.

— Ana nu vrea să vorbească acum, doamnă Lenuța.

— Vlad… te rog… Spune-i că vreau doar să o văd. Cinci minute.

A oftat și s-a retras în apartament. Am auzit șoapte din camera alăturată și apoi pași grăbiți pe hol.

— Mamă, nu acum! Te rog! — vocea Anei era tăioasă ca lama unui cuțit.

— Ana… sunt mama ta! Cum poți să mă ții la ușă?

— Așa cum tu m-ai ținut la ușă când aveam nevoie de tine! Ți-ai dorit mereu să fiu altcineva! Să fiu ca tine! Dar eu nu sunt ca tine!

Am simțit cum mi se frânge inima. Poate că avea dreptate. Poate că am încercat prea mult să o protejez și am uitat să o ascult cu adevărat.

Am plecat acasă mai singură ca niciodată. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea și la cât de greu mi-a fost fără ea după ce s-a stins. M-am întrebat dacă Ana va simți vreodată dorul acesta pentru mine sau dacă va rămâne mereu între noi zidul acesta rece.

Ziua nunții a venit fără ca eu să primesc vreo invitație sau vreun semn de împăcare. Am stat acasă, privind pozele vechi cu Ana copil, cu ochii ei mari și zâmbetul ei sincer. Am plâns până nu am mai avut lacrimi.

Seara târziu, Mariana a venit la mine cu un buchet de flori și o fotografie de la nuntă: Ana și Vlad dansând fericiți. M-am uitat la poza aceea minute în șir, încercând să găsesc în ochii fiicei mele o urmă de regret sau dorință de împăcare. Dar tot ce am văzut a fost fericire pură.

Poate că uneori dragostea unei mame sufocă fără să vrea. Poate că trebuie să învățăm să lăsăm copiii să-și trăiască propriile vieți, chiar dacă asta înseamnă să-i pierdem pentru o vreme.

Mă întreb: oare există iertare pentru greșelile făcute din prea multă dragoste? Sau unele răni nu se mai vindecă niciodată?