Numele care ne-a despărțit și ne-a unit: Povestea mea despre curaj, familie și prejudecăți

— Cum adică „Daria-Luceafăr”? Ești serioasă, Hazel? Tu chiar vrei să-ți bați joc de copilul ăsta?
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Ținea telefonul în mână, cu ecranul luminat de comentariile care curgeau ca un torent sub poza fiicei mele nou-născute. Mă uitam la ea, la sprâncenele ei încruntate, la mâinile care tremurau ușor de nervi sau poate de teamă.
— Mamă, e numele pe care l-am simțit aproape de suflet. Nu vreau să-i pun un nume doar ca să nu supăr lumea.
— Dar lumea o să râdă de ea! O să fie batjocorită la școală! Ce-ți veni cu „Luceafăr”? Ce, e poezie vie?
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când mă loveam de prejudecățile celor din jur, dar parcă niciodată nu mă duruse atât de tare. Pentru că acum nu era vorba doar despre mine, ci despre fetița mea, Daria-Luceafăr, care dormea liniștită în pătuțul ei improvizat din camera mică de bloc.

Totul a început cu o postare pe Facebook. Am pus o poză cu Daria-Luceafăr și am scris: „Bine ai venit pe lume, minunea mea!” În câteva ore, notificările au explodat. Prieteni, rude, cunoștințe, dar și necunoscuți au început să comenteze. Unii cu urări frumoase, dar mulți cu ironii sau chiar răutate:

„Ce nume e ăsta? Ai vrut să fii originală cu orice preț?”
„Săraca fată, o să aibă viață grea cu așa nume.”
„Nu te-ai gândit la ea deloc?”

Am citit fiecare comentariu cu inima strânsă. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit. Dacă nu cumva mama are dreptate și lumea chiar o va judeca pe Daria-Luceafăr pentru alegerea mea. Dar apoi mi-am amintit de momentul în care am simțit prima dată că se mișcă în burtică și de promisiunea pe care i-am făcut: că o voi apăra mereu, orice ar fi.

Soțul meu, Vlad, a venit acasă seara târziu, obosit după o zi grea la serviciu. I-am povestit totul printre lacrimi:
— Vlad, toată lumea râde de noi. Mama e supărată, prietenii mă judecă… Poate ar fi trebuit să alegem un nume mai simplu.
El m-a privit lung și mi-a luat mâinile între ale lui:
— Hazel, nu contează ce zic ceilalți. Daria-Luceafăr e copilul nostru și noi decidem ce e mai bine pentru ea. Dacă tu ai simțit că ăsta e numele potrivit, atunci așa rămâne.

Dar presiunea nu s-a oprit aici. A doua zi, sora mea mai mică, Ioana, m-a sunat:
— Hazel, ai văzut ce se scrie pe grupul de mămici? Toate râd de tine! Zic că ai vrut să fii vedetă pe spatele copilului tău.
— Ioana, nu vreau să fiu vedetă. Vreau doar ca fetița mea să aibă un nume care să-i amintească mereu că e specială.
— Da’ dacă special înseamnă să fie ținta glumelor proaste?

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: una care cere conformism și alta care urlă după autenticitate. M-am gândit la copilăria mea în Bacău, la cum râdeau copiii de mine pentru că aveam părul roșcat și nume englezesc — Hazel — pus de tata după o actriță dintr-un film vechi. Am crescut cu sentimentul că nu aparțin nicăieri și mi-am promis că fiica mea va avea dreptul să fie cine vrea ea.

În zilele următoare, discuțiile din familie au devenit tot mai tensionate. Tata încerca să facă glume ca să detensioneze atmosfera:
— Las’ că poate ajunge poetă sau astronaut cu așa nume! Să vezi atunci ce mândri o să fim!
Dar mama nu ceda:
— Nu te gândești la viitorul ei? La cum o să fie privită la interviuri? La cum o s-o strige profesorii?

Într-o seară, am izbucnit:
— De ce trebuie să ne fie frică mereu de ce zice lumea? De ce nu putem fi noi înșine?
Mama a tăcut preț de câteva secunde, apoi a oftat:
— Pentru că lumea nu iartă, Hazel. Și eu vreau doar să-ți protejez copilul.

Am stat mult pe gânduri după discuția asta. Poate că mama avea dreptate într-un fel. Poate că lumea chiar nu iartă. Dar dacă toți ne-am ascunde după frică, n-ar mai exista niciun fel de schimbare.

Am decis să răspund public celor care mă criticau. Am scris un mesaj lung pe Facebook:
„Știu că numele ales pentru fiica mea nu este unul obișnuit. Dar fiecare copil merită să fie văzut ca unic și valoros. Daria-Luceafăr va crește știind că părinții ei au avut curajul să-i ofere un nume care să-i amintească mereu că poate străluci oricât de mult își dorește. Voi sunteți liberi să vă alegeți propriile drumuri și propriile nume pentru copiii voștri. Eu am ales cu inima.”

Au urmat alte valuri de comentarii — unele de susținere, altele încă pline de ură sau ironie. Dar ceva s-a schimbat în mine: nu mai simțeam rușine sau teamă. Simțeam mândrie și recunoștință pentru curajul meu.

În timp ce Daria-Luceafăr dormea liniștită lângă mine, m-am gândit la toate mamele care poate trec prin același lucru: presiunea societății, frica de a fi judecate pentru alegerile lor. M-am întrebat dacă nu cumva fiecare dintre noi poartă un „Luceafăr” ascuns — o parte din noi pe care ne temem s-o arătăm lumii.

Poate că povestea mea nu va schimba lumea peste noapte. Dar dacă măcar o mamă va avea curajul să-și apere copilul sau propriile alegeri după ce citește rândurile astea, atunci totul a meritat.

Mă uit la Daria-Luceafăr și mă întreb: oare când vom reuși să fim cu adevărat liberi de prejudecățile celorlalți? Oare cât mai trebuie să suferim până când vom putea fi noi înșine fără frică?