Numele pe care nu mi-l poate lua nimeni

„Nu ai dreptul să păstrezi numele fiului meu după divorț!” – vocea ascuțită a doamnei Viorica, mama lui Radu, a spart liniștea din sufrageria noastră ca un ciob de sticlă. M-am oprit din împachetat hainele lui Vlad, băiețelul nostru de șase ani, și am simțit cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. Radu stătea între noi, cu ochii în pământ, incapabil să spună ceva. Vlad se juca liniștit cu mașinuțele pe covor, fără să știe că lumea lui urma să se schimbe pentru totdeauna.

Am inspirat adânc, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. „Doamnă Viorica, numele acesta nu e doar al dumneavoastră. E și al meu. Și mai ales al lui Vlad.”

„Nu! Tu nu ești una de-a noastră! Ai venit aici cu pretenții, ai distrus familia asta! Numele nostru nu-l meriți!”

Radu a ridicat privirea spre mine, dar nu a zis nimic. Întotdeauna a fost slab în fața mamei lui. De câte ori am încercat să-i spun că nu mai pot, că nu mai rezist presiunii și umilințelor, mi-a spus doar: „Lasă, Adina, așa e mama. Nu o băga în seamă.” Dar cum să nu bagi în seamă când fiecare zi era o luptă? Când orice decizie legată de Vlad trebuia aprobată de ea? Când orice greșeală era pusă pe seama mea?

Când m-am măritat cu Radu, aveam 24 de ani și visam la o familie simplă și fericită. Mama îmi spunea mereu: „Ai grijă, Adina, să nu te pierzi pe tine.” Dar m-am pierdut. Încet-încet, am început să mă îndoiesc de mine. Orice făceam era criticat: găteam prea puțin tradițional, nu eram destul de atentă la hainele lui Vlad, nu eram destul de prezentă la mesele de duminică. Radu era mereu la serviciu sau ieșea cu prietenii. Eu rămâneam acasă cu Vlad și cu Viorica.

După opt ani de căsnicie, am simțit că nu mai pot. Am cerut divorțul. Radu a acceptat fără prea multe discuții – cred că și el era obosit de tot ce se întâmpla între noi. Dar pentru Viorica, divorțul nostru a fost o rușine publică. A început să vină zilnic la noi acasă, să mă urmărească la grădiniță, să-i spună lui Vlad că „mama nu mai vrea să fie parte din familie”.

Într-o zi, după ce am primit citația pentru procesul de divorț, am găsit-o pe Viorica în fața blocului, vorbind cu vecina doamna Lenuța:

„Să vezi tu, Lenuțo, ce vremuri! Femeile astea tinere nu mai știu ce-i respectul! Îți dai seama că vrea să păstreze numele nostru? Păi ce-a făcut ea pentru familia noastră?”

Am simțit cum mă sufoc. Am intrat în scara blocului tremurând. Seara aceea am plâns până târziu, iar Vlad a venit la mine în pat:

– Mami, tu o să pleci?
– Nu, puiule. Niciodată n-o să te las.

Procesul a fost un coșmar. Avocatul lui Radu a cerut ca eu să revin la numele de fată. „Nu există motive temeinice pentru păstrarea numelui”, spunea el sec. Eu am încercat să explic judecătoarei că Vlad are nevoie de stabilitate, că suntem o familie chiar dacă nu mai suntem soț și soție.

Într-o pauză de ședință, Radu mi-a spus încet:
– Adina, mama insistă… Nu vreau scandal.
– Dar Vlad? Ce-i spunem copilului? Că mama lui are alt nume?
– O să se obișnuiască…

M-am simțit trădată. Nu doar de el, ci de toată lumea care părea să creadă că eu sunt vinovată pentru tot.

După proces, am ieșit din tribunal cu ochii umflați de plâns. Mama m-a strâns în brațe:
– Adina, tu ești mai mult decât un nume. Dar dacă vrei să lupți, luptă până la capăt.

Am făcut apel. Am adus martori – educatoarea lui Vlad, prietena mea cea mai bună, chiar și medicul pediatru care știa cât m-am zbătut pentru copilul meu când era bolnav. Am povestit despre nopțile nedormite, despre frica de a-l pierde pe Vlad într-un sistem care nu vede decât acte și reguli.

În tot acest timp, Viorica nu s-a lăsat. Îi spunea lui Vlad că „mama lui nu mai e ca înainte”, că „oamenii buni nu-și schimbă familia”. Într-o zi l-am găsit plângând în baie:
– Mami… eu cui aparțin?

Atunci am simțit că trebuie să fiu mai puternică decât oricând.

După luni de procese și umilințe publice – vecini care șușoteau pe la colțuri, rude care mă evitau – judecătoarea mi-a dat dreptate: „Pentru interesul superior al copilului minor Vlad Popescu, se admite cererea reclamantei Adina Popescu de a păstra numele dobândit prin căsătorie.”

Am ieșit din sală tremurând. L-am luat pe Vlad în brațe și i-am spus:
– Suntem Popescu amândoi. Nimeni nu ne poate lua asta.

Radu m-a privit lung. Viorica a plecat fără să spună nimic.

Anii au trecut greu. Am crescut singură un copil într-o lume care judecă mamele divorțate mai aspru decât pe tații absenți. Am muncit două joburi ca să-i pot oferi lui Vlad tot ce avea nevoie. Am mers la ședințe cu părinții unde toți se uitau la mine ca la o ciudățenie – femeia care a avut curajul să spună „nu” unei familii toxice.

Dar azi, când Vlad vine acasă cu carnetul plin de FB-uri și mă strigă „mami Popescu”, știu că am făcut ce trebuia.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc încă în umbra unor familii care le vor tăcute și supuse? Câte dintre noi avem curajul să ne luăm viața înapoi?