Nunta ascunsă a fiului meu: Povestea unei mame rănite

— Cum adică v-ați căsătorit? Cătălin, tu glumești cu mine? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam telefonul strâns între degete, simțind cum sângele îmi urcă în obraji.

La celălalt capăt al firului, fiul meu păstra tăcerea. O tăcere apăsătoare, care spunea mai mult decât orice cuvânt. Era o seară de martie, ploua mărunt la geam, iar eu tocmai terminasem de pus masa pentru cină. Soțul meu, Doru, citea ziarul în sufragerie. Nu știam că viața noastră urma să se schimbe pentru totdeauna în acea clipă.

— Mamă… te rog să nu te superi. Am vrut să vă spunem, dar… a început el, dar vocea i s-a stins.

— Dar ce? De ce nu ne-ai spus? De ce nu ne-ai chemat? am continuat eu, simțind cum mi se rupe sufletul.

Cătălin era singurul nostru copil. L-am crescut cu dragoste și grijă, după ce tatăl lui biologic ne-a părăsit când avea doar trei ani. Doru l-a iubit ca pe propriul fiu și nu i-a lipsit nimic. Am fost mereu acolo pentru el: la serbări, la examene, la fiecare pas important. Iar acum, când a venit momentul cel mai mare din viața lui, noi nu am contat.

— Nu am vrut să vă supărăm… Julia a zis că poate e mai bine așa. Să nu fie tensiuni…

Aici era cheia. Julia. Fata pe care nu am reușit niciodată s-o accept cu adevărat. Prima dată când a venit la noi acasă, mi s-a părut rece și distantă. Nu saluta, nu întreba dacă poate ajuta cu ceva. Doru mi-a zis că exagerez, că tinerii de azi sunt altfel. Dar eu simțeam că nu e potrivită pentru el.

— Cătălin, tu ai ales să-ți începi viața fără noi. Să știi că doare… foarte tare.

Am închis telefonul și m-am prăbușit pe scaun. Doru a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Lasă-l, Mariana. E băiat mare. Poate știe el ce face…

— Dar cum să știe? Cum să ne facă una ca asta? Noi am fost tot timpul lângă el! am izbucnit printre lacrimi.

În zilele următoare, am încercat să mă adun. Am vorbit cu prietenele mele de la serviciu, cu sora mea din Bacău. Toți îmi spuneau același lucru: „Lasă-i să-și trăiască viața.” Dar nimeni nu știa cât de tare mă durea faptul că fiul meu m-a exclus din cea mai importantă zi a vieții lui.

Am început să-mi pun întrebări: Oare am fost prea dură cu Julia? Oare l-am sufocat pe Cătălin cu grija mea? Sau poate el a vrut doar să scape de presiunea noastră?

După două săptămâni, Cătălin ne-a trimis o fotografie pe WhatsApp: el și Julia, zâmbind larg în fața unui oficiu stării civile din Viena. Rochia ei era simplă, el purta o cămașă albă și un sacou gri. Nicio floare, niciun martor cunoscut. Doar ei doi și un străin care le făcea poze.

Am privit poza minute în șir. M-am întrebat dacă arătau fericiți sau doar ușurați că au scăpat de noi.

Într-o seară, Doru a venit acasă cu o sticlă de vin și două pahare.

— Hai să bem pentru sănătatea lor. Poate așa ne trece supărarea.

Am ciocnit paharele fără chef.

— Tu chiar poți să treci peste asta atât de ușor? l-am întrebat.

— Nu e ușor, Mariana. Dar dacă îl iubim, trebuie să-l lăsăm să-și trăiască viața cum vrea el.

Nu am dormit toată noaptea. M-am gândit la toate momentele când l-am ținut de mână pe Cătălin la doctor sau când i-am făcut pachet pentru facultate. La toate sacrificiile făcute ca să-i fie bine. Și acum, când ar fi trebuit să fim acolo pentru el, eram doar niște străini.

Au trecut luni până când Cătălin a venit acasă cu Julia. Erau deja căsătoriți de jumătate de an. Julia părea mai relaxată, dar tot nu reușeam să găsim subiecte comune de discuție.

— Mamă, știu că te-am rănit. Dar am simțit că dacă v-am fi chemat la nuntă, totul s-ar fi transformat într-o ceartă…

— Poate ai dreptate… Poate am greșit și eu undeva… Dar mi-ar fi plăcut măcar să știu că sunt parte din viața ta.

Julia s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Doamnă Mariana, nu am vrut niciodată să vă rănim. Dar simțeam că nu mă acceptați și mi-era teamă…

Atunci am realizat cât de mult rău poate face o vorbă spusă la nervi sau o privire rece. Poate că nu am știut să-i arăt Juliei că o primesc în familie. Poate că mândria mea de mamă a fost mai mare decât dorința de a-l vedea fericit pe Cătălin.

Acum încerc să repar ce se mai poate repara. Îi invit la masă mai des, încerc să vorbesc cu Julia despre lucruri simple: rețete, flori, filme românești vechi. Nu e ușor să treci peste orgoliu și dezamăgire, dar cred că merită încercat.

Uneori mă întreb: Oare câți părinți au trecut prin ce am trecut eu? Oare câți copii simt nevoia să-și ascundă fericirea de frica reacției noastre? Dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi făcut?