Nuntă fără mireasă: Povestea mea cu Ana

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! Cum ai putut să-i spui mamei că nu mai vreau să mă mărit?

Vocea Anei răsuna în mintea mea, chiar dacă ea nu mai era acolo să-mi reproșeze nimic. Stăteam singur în fața altarului, cu ochii închiși, încercând să-mi amintesc fiecare detaliu al feței ei. Mireasa mea nu mai era. În locul ei, o fotografie mare, încadrată în flori albe, trona în capătul bisericii. Lumea șoptea, unii plângeau, alții se uitau la mine cu milă sau neînțelegere. Dar eu știam că trebuie să fiu acolo. Pentru Ana. Pentru visul ei.

Totul s-a întâmplat atât de repede. Cu două luni înainte de nuntă, Ana a început să se plângă de oboseală și dureri de cap. Am crezut că e stresul pregătirilor — rochia, invitațiile, discuțiile interminabile cu mama ei despre meniu și aranjamente florale. Dar într-o dimineață, când am găsit-o leșinată în baie, am știut că ceva nu e în regulă. Am fugit cu ea la spital, iar acolo ni s-a prăbușit lumea: tumoare cerebrală, inoperabilă.

— Vlad, nu vreau să știe nimeni. Vreau să avem nunta așa cum am visat, mi-a spus ea într-o seară, cu ochii plini de lacrimi și speranță.

Am încercat să-i respect dorința. Am zâmbit la probele de rochie, am gustat torturi, am făcut poze pentru invitații. Dar boala a avansat mai repede decât ne-am imaginat. Într-o noapte ploioasă de aprilie, Ana s-a stins în brațele mele. Avea doar 27 de ani.

După înmormântare, casa părinților ei s-a umplut de tăcere și resentimente. Mama Anei mă acuza că nu am dus-o la doctor mai devreme. Tatăl ei nu-mi vorbea deloc. Prietenii noștri evitau subiectul sau încercau să mă scoată la bere, ca și cum totul ar putea fi uitat cu o glumă proastă.

Într-o zi, făcând ordine printre lucrurile Anei, am găsit un caiet gros, plin cu schițe de rochii, liste cu invitați și scrisori netrimise către mine. Într-una dintre ele scria: „Dacă nu voi ajunge la altar, sper ca Vlad să nu uite niciodată cât de mult l-am iubit.”

Atunci mi-a venit ideea: să organizez nunta pe care și-o dorea Ana. Nu pentru mine — ci pentru ea. Să-i onorez visul și să-i arăt că iubirea noastră nu s-a terminat odată cu moartea ei.

Când le-am spus părinților mei ce vreau să fac, mama a izbucnit în plâns:
— Vlad, lumea o să creadă că ai luat-o razna! Cum să faci nuntă fără mireasă?

Tata a oftat adânc:
— Dacă asta te ajută să mergi mai departe… Dar gândește-te bine.

Am mers la părinții Anei. Mama ei m-a privit lung:
— Nu știu dacă pot să trec prin asta din nou… Dar dacă tu simți că așa trebuie…

Pregătirile au fost ciudate — fără probe de rochie, fără certuri despre aranjamente florale sau meniu. Doar eu și câțiva prieteni apropiați care m-au ajutat să transform biserica într-un loc al amintirilor. Am pus poze cu Ana peste tot: la intrare, pe bănci, lângă altar. Am ales muzica preferată a ei — „Dor de tine” de Smiley — și am rugat preotul să spună câteva cuvinte despre iubirea care nu moare niciodată.

Ziua nunții a venit cu ploaie măruntă și cer plumburiu. Oamenii au venit din curiozitate sau din compasiune — nu știu exact. Unii au plâns sincer; alții au șoptit pe la colțuri că „băiatul ăsta nu e întreg la minte”. Dar când am început să citesc scrisoarea Anei în fața tuturor — vocea mi s-a frânt:

„Vlad, dacă citești asta înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Nu vreau să fii trist. Vreau să-ți amintești mereu cât de mult te-am iubit și cât de mult mi-am dorit ziua asta…”

Am simțit cum toată lumea se oprește din respirație. Mama Anei a venit lângă mine și m-a îmbrățișat strâns.

După slujbă, am mers la cimitir cu buchetul pe care trebuia să i-l dau la altar. Am stat acolo ore întregi, vorbind cu ea despre tot ce n-am apucat să trăim împreună: copiii pe care îi visam, casa noastră mică din Florești, vacanțele la mare.

Seara am ajuns acasă și am găsit mesaje de la prieteni și necunoscuți care îmi spuneau că povestea mea i-a făcut să-și prețuiască mai mult oamenii dragi. Unii m-au întrebat dacă nu regret gestul meu — dacă nu a fost prea mult.

Adevărul e că încă mă trezesc noaptea strigându-i numele. Încă mă doare absența ei ca o rană deschisă. Dar știu că Ana ar fi vrut ca iubirea noastră să fie o lecție pentru ceilalți: să nu amâne niciodată fericirea și să spună „te iubesc” cât încă mai pot.

Mă întreb uneori: oare cât de mult putem duce pentru cei pe care îi iubim? Și ce rămâne din noi după ce pierdem tot ce aveam mai drag?