Nunta noastră modestă și planurile mamei-soacre: O poveste despre alegeri, familie și sacrificii

— Nu vreau să aud, Ilinca! Fetele mele trebuie să fie acolo, e și nunta lor, nu doar a voastră!
Vocea mamei-soacre, doamna Stanciu, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de cozonac rămas de la Paște. Mă uitam la Iacob, care stătea cu ochii în pământ, frământându-și mâinile. Îl iubeam, dar în momentele astea simțeam că suntem doi copii în fața unei furtuni pe care nu o putem opri.

Totul a început când am decis să facem nunta. Nu aveam bani, nici părinți bogați, nici rude cu dare de mână. Iacob moștenise un apartament vechi de la bunica lui, pe care îl renovam încet-încet, cu banii strânși din salariile noastre de profesori. Eu predam română la școala din cartier, el matematică la liceu. Visam la o viață liniștită, la o familie mică, la seri în care să citim împreună pe balconul nostru, cu o cană de ceai în mână.

— Mamă, nu avem bani de o nuntă mare, i-am spus lui Iacob într-o seară, când ne uitam la tavanul scorojit din sufragerie. Mai bine investim în apartament, să avem un cămin al nostru.

— Știu, Ilinca, dar mama nu înțelege. Pentru ea, nunta e o demonstrație. Vrea să arate lumii că suntem o familie unită, că fetele ei sunt cele mai frumoase, că poate să organizeze un eveniment de care să vorbească tot satul.

Fetele despre care vorbea erau surorile lui Iacob, Ana și Roxana, din a doua căsătorie a doamnei Stanciu. Nu mă deranja prezența lor, dar mama-soacră voia să le facă domnișoare de onoare, să le cumpere rochii scumpe, să le pună în centrul atenției. Și, mai ales, voia să plătim noi pentru toate astea.

— Ilinca, nu poți să fii egoistă, mi-a spus într-o zi, când am încercat să-i explic că nu avem bani. Fetele mele nu au avut parte de nimic frumos în viață. Tu ai părinți, ai avut o copilărie liniștită. Ele au trecut prin divorț, prin lipsuri. Măcar acum să se simtă și ele importante!

M-am simțit vinovată, de parcă fericirea mea ar fi fost o povară pentru ceilalți. Dar nu era drept. Nunta noastră trebuia să fie despre noi, nu despre orgoliile altora. În fiecare seară, după ce pleca mama-soacră, plângeam în baie, cu fața în prosop, ca să nu mă audă Iacob. El încerca să mă liniștească, dar îl vedeam cât de greu îi era să aleagă între mine și mama lui.

— Ilinca, hai să facem cum vrea ea, îmi spunea uneori, cu voce stinsă. Poate așa o să avem liniște.

— Și noi? Noi când o să avem liniște? Când o să putem să ne trăim viața fără să ne simțim datori față de toată lumea?

Într-o zi, după o ceartă aprinsă, am decis să mergem la biserică să vorbim cu preotul. Părintele Dumitru era un om blând, cu ochi calzi și mâini mari, muncite. Ne-a ascultat cu răbdare, apoi ne-a spus:

— Copii, nunta e începutul drumului vostru. Dacă porniți cu inima grea, tot drumul o să fie plin de pietre. Gândiți-vă ce vreți voi, nu ce vor alții. Familia se construiește cu dragoste, nu cu sacrificii făcute din obligație.

Cuvintele lui mi-au dat curaj. În seara aceea, am stat cu Iacob pe balcon, privind luminile orașului. Am vorbit ore întregi, despre visele noastre, despre fricile noastre, despre ce înseamnă să fii familie. Am decis să facem nunta așa cum ne dorim: simplă, cu oameni dragi, fără fast, fără cheltuieli inutile.

A doua zi, am anunțat-o pe mama-soacră. A izbucnit într-o criză de nervi, a început să plângă, să ne acuze că nu o respectăm, că nu ne pasă de ea și de fetele ei. Ana și Roxana s-au uitat la noi cu ochi triști, dar nu au spus nimic. Am simțit că toată lumea ne judecă, că suntem egoiști, că nu știm să fim „o familie adevărată”.

În săptămânile care au urmat, atmosfera a devenit apăsătoare. Mama-soacră nu ne mai vorbea, surorile lui Iacob ne evitau. Părinții mei încercau să ne susțină, dar simțeam că suntem singuri împotriva tuturor. Într-o seară, Iacob a venit acasă abătut.

— Ilinca, mama a spus că nu vine la nuntă dacă nu facem cum vrea ea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era prea mult. Am început să mă întreb dacă merită să luptăm atât de mult pentru o zi care ar trebui să fie a noastră. Dar apoi mi-am amintit de cuvintele părintelui Dumitru. Familia noastră începea cu noi, nu cu aprobarea altora.

Nunta a fost mică, în curtea părinților mei, cu flori de câmp și prăjituri făcute de mătușa Maria. Mama-soacră nu a venit. Ana și Roxana ne-au trimis un mesaj scurt: „Să fiți fericiți.” Am plâns, dar am știut că am făcut ceea ce era corect pentru noi.

Acum, când stau pe balconul apartamentului nostru, cu pereții proaspăt vopsiți și cu Iacob lângă mine, mă întreb: oare chiar putem construi o familie fără să ne pierdem pe noi înșine? Sau sacrificiile pentru ceilalți ne vor urmări mereu, ca o umbră? Ce ați fi făcut voi în locul meu?