Nunta surorii mele ne-a dat viața peste cap: Bunica se mută la noi și simte că e o povară
— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să stau aici și să simt că vă încurc! vocea bunicii răsună ca un tunet în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea arsă. Mâinile îi tremură pe cănile vechi, iar ochii ei, altădată limpezi, sunt acum plini de lacrimi. Mă uit la ea și simt cum mi se strânge inima. E mama lui tata, dar după moartea lui, a rămas doar cu noi. Și acum, după nunta surorii mele, totul s-a schimbat.
Mă numesc Ilinca și am 27 de ani. Până acum două luni, locuiam cu mama, tata și sora mea mai mică, Ana, într-un apartament cu trei camere din Berceni. Tata s-a stins anul trecut, iar Ana s-a măritat recent cu Radu, băiat bun, dar fără prea multe posibilități. După nuntă, Ana și Radu au plecat să stea cu chirie într-o garsonieră la marginea orașului. Mama a rămas singură cu mine și cu bunica. Dar bunica… bunica nu mai e cum era.
— Mamă, nu te mai necăji, îi spune mama încercând să o liniștească. Ai grijă de noi de când eram mici. Acum e rândul nostru să avem grijă de tine.
Bunica oftează adânc. — Nu vreau să vă fiu povară. Voi aveți viața voastră. Eu… eu nu mai am nimic aici.
Mă uit la mama. E obosită, trasă la față. Lucrează la supermarket de dimineața până seara ca să ne putem plăti facturile. Eu am două joburi: ziua la o firmă de contabilitate, seara dau meditații la matematică unor copii din cartier. Seara ajung acasă frântă și tot ce-mi doresc e liniște. Dar liniștea nu mai există de când bunica s-a mutat în camera Anei.
Bunica a început să uite lucruri. Uită să stingă aragazul, uită unde pune cheile sau banii. Uneori uită chiar și cine sunt eu. Într-o seară, am găsit-o plângând în baie pentru că nu-și amintea cum să folosească dușul. M-am simțit neputincioasă și vinovată că m-am enervat pe ea.
— Ilinca, nu vreau să te superi pe mine… dar poate ar trebui să o ducem pe mama la un azil, îmi spune mama într-o seară, cu voce joasă.
— Cum să faci asta? E mama ta! Nu putem s-o abandonăm!
— Dar nu mai facem față… Tu ai viața ta, eu sunt toată ziua la muncă… Cine are grijă de ea? Dacă pățește ceva?
M-am simțit prinsă între două lumi: datoria față de familie și dorința de a-mi trăi propria viață. Prietenii mei nu înțeleg prin ce trec. Unii îmi spun că exagerez, că așa e la români — familia ține laolaltă orice ar fi. Alții mă sfătuiesc să mă gândesc la mine prima dată.
Într-o zi, Ana a venit în vizită cu Radu. Au adus prăjituri și flori pentru bunica.
— Mamă-mare, uite ce ți-am adus! îi spune Ana veselă.
Bunica zâmbește timid și îi mângâie pe obraz.
— Ce fată frumoasă ai… Cum te cheamă?
Ana rămâne blocată câteva secunde. O văd cum i se umezesc ochii.
— Ana, mamă-mare… Eu sunt Ana…
Bunica oftează și începe să plângă încet.
— Iartă-mă… Nu mai știu nimic…
După ce pleacă Ana și Radu, mama izbucnește:
— Nu mai pot! Nu mai pot să văd cum se stinge în fiecare zi! Parcă nu mai e mama mea…
O iau în brațe și plângem amândouă pe holul îngust. Simt că mă sufoc între pereții aceștia plini de amintiri dureroase.
Într-o noapte, bunica dispare din casă. O găsim după două ore pe banca din fața blocului, tremurând de frig.
— Am vrut să merg acasă… Dar nu mai știu unde e casa mea…
Atunci am realizat cât de grav e totul. Am început să caut informații despre demență senilă, centre de îngrijire, ajutoare sociale. Am descoperit cât de greu e sistemul românesc pentru bătrâni: liste de așteptare interminabile, costuri uriașe, birocrație sufocantă.
Am încercat să vorbesc cu mama despre un centru privat.
— Niciodată! Să nu aud! Mai bine mă las pe mine la azil!
Dar nici eu nu mai pot. Sunt zile când mă trezesc dimineața și nu vreau să ies din pat. Mă simt vinovată pentru fiecare clipă în care îmi doresc ca bunica să nu mai fie aici. Și apoi mă urăsc pentru gândurile astea.
Prietenul meu, Vlad, încearcă să mă ajute:
— Ilinca, trebuie să te gândești și la tine! Dacă te prăbușești tu, cine o să aibă grijă de toți?
Dar cum să aleg între mine și familia mea?
Într-o duminică dimineață, bunica mă ia de mână:
— Ilinca, tu ai fost mereu fata mea bună… Să nu te superi pe mine dacă într-o zi nu te mai recunosc…
O strâng tare în brațe și plâng în tăcere.
Acum stau la fereastră și privesc blocurile gri din Berceni. Mă întreb: câți dintre noi trăim drama asta în tăcere? Câți ne simțim prinși între datoria față de părinți sau bunici și dorința de a avea propria viață? Oare există o soluție care să nu ne rupă sufletul în două?
Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați împărți dragostea între trecut și viitor fără să vă pierdeți pe voi înșivă?