O aniversare cu prețul fericirii: Povestea unei mame între visuri și familie

— Mama, nu pot să cred că ai cheltuit toți banii pe o petrecere! Vlad aproape țipa, cu ochii injectați de furie, în timp ce Camelia stătea lângă el, cu brațele încrucișate și privirea rece. Mă uitam la ei, simțind cum inima mi se strânge. În jurul nostru, baloanele colorate și mesele încărcate cu prăjituri păreau brusc ridicole.

Nu-mi amintesc când am început să mă simt invizibilă în propria mea familie. Poate după ce soțul meu, Ion, s-a stins și am rămas doar eu, Vlad și Camelia. Poate după ce nepoata mea, Ilinca, a crescut și nu mai venea la mine decât când avea nevoie de bani pentru meditații sau haine. Sau poate atunci când am realizat că nu mai aveam niciun vis al meu, doar dorințe ale altora pe care le îndeplineam fără să clipesc.

Dar anul acesta, la șaptezeci de ani, am vrut să fac ceva pentru mine. Am visat mereu la o petrecere mare, cu muzică live, cu prieteni vechi și rude pe care nu le-am mai văzut de zeci de ani. Am strâns bani ani la rând, punând deoparte din pensia mea mică, refuzându-mi mici plăceri: o rochie nouă, o excursie la munte, chiar și medicamentele mai scumpe pe care mi le recomandase doctorul. Totul pentru ziua asta.

— Mama, știi cât ne-ar fi ajutat banii ăia? Mașina noastră abia mai pornește! Camelia a ridicat tonul, iar vocea ei tăioasă m-a făcut să tresar. — Și Ilinca are nevoie de laptop nou pentru facultate!

Am încercat să le explic. — Știu că aveți nevoie… dar și eu am avut nevoie de asta. O singură dată în viață am vrut să fiu eu pe primul loc.

Vlad a oftat adânc și a dat din cap dezamăgit. — Nu mă așteptam la asta de la tine. Mereu ai pus familia pe primul loc.

M-am simțit vinovată. Poate că așa era. Mereu am fost mama care gătea două feluri de mâncare ca să-i mulțumească pe toți, care stătea nopți întregi lângă Vlad când avea febră sau îi cosea Cameliei rochii pentru balul de absolvire. Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată ce-mi doresc eu.

Petrecerea a fost frumoasă. Am dansat cu verișoara mea, Maria, pe care n-o mai văzusem din tinerețe. Am râs cu vecinii mei din copilărie și am ascultat muzica preferată până târziu în noapte. Dar bucuria s-a stins repede când am văzut privirile reci ale familiei mele.

A doua zi dimineață, casa era pustie. Vlad și Camelia plecaseră devreme, fără să-și ia rămas bun. Pe masă am găsit un bilet: „Sperăm că ai fost fericită. Noi nu putem înțelege alegerea ta.”

Am plâns mult în acea zi. M-am întrebat dacă nu cumva am fost egoistă. Dacă nu cumva rolul meu era să fiu mereu acolo pentru ei, chiar și atunci când nu mai aveam nimic de oferit decât propria mea oboseală.

Zilele au trecut greu. Ilinca nu mi-a răspuns la telefon. Vlad nu a venit nici măcar duminica la masă, cum făcea mereu. Vecinii mă priveau cu compasiune sau curiozitate: „Ce s-a întâmplat? De ce nu-ți mai vin copiii?”

M-am refugiat în grădină, printre trandafiri și busuioc, încercând să găsesc liniștea pe care o pierdusem. Într-o seară, Maria m-a sunat:

— Tu ai făcut ce trebuia! Nu ești egoistă că ai vrut să fii fericită o dată în viață! Copiii trebuie să învețe că și părinții au dreptul la visele lor.

Dar oare chiar așa era? Sau poate că dragostea de mamă înseamnă să renunți mereu la tine? M-am gândit la mama mea, care nu și-a permis niciodată nimic pentru ea însăși. A murit tânără și obosită, fără să fi avut vreo zi doar pentru ea.

Într-o duminică ploioasă, Vlad a apărut la ușă. Era palid și abătut.

— Mamă… îmi pare rău că am reacționat așa. Dar ne-ai surprins… Nu știam că ai nevoie de ceva doar pentru tine.

L-am privit lung și i-am luat mâinile între ale mele.

— Vlad, toată viața am trăit pentru voi. Dar acum… simt că dacă nu fac ceva pentru mine, mă sting încet.

A oftat și m-a îmbrățișat strâns.

— Poate că ar trebui să te cunoaștem mai bine… ca om, nu doar ca mamă.

Camelia a venit după câteva zile cu Ilinca. Au stat tăcute la început, dar apoi Camelia mi-a spus:

— Îmi pare rău că te-am judecat. Cred că nici eu nu știu ce-mi doresc cu adevărat uneori…

Ilinca m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— La anul facem petrecerea împreună!

Nu știu dacă rănile se vor vindeca ușor sau dacă familia noastră va fi vreodată ca înainte. Dar știu că am dreptul la fericire — chiar dacă uneori asta înseamnă să-i dezamăgesc pe cei dragi.

Oare e greșit să-ți alegi propria fericire atunci când toată viața ai trăit pentru alții? Sau poate tocmai asta e lecția pe care trebuie s-o dăm copiilor noștri?