O cameră, patru suflete și o promisiune nespusă

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot să stau aici, să văd cum ne chinuim toți în camera asta!
Vocea fiului meu, Vlad, răsună ca un tunet în spațiul mic, sufocant, unde fiecare respirație pare să consume puținul aer rămas. Mă uit la el, cu ochii roșii de oboseală și frustrare, și simt cum inima mi se strânge. Pe patul vechi, Maria, nora mea, încearcă să liniștească pe cel mai mic dintre nepoți, iar ceilalți doi se ceartă pe singura jucărie care a mai rămas întreagă.

Nu știu când am ajuns aici. Parcă ieri eram doar eu și soțul meu, Ion, într-un apartament modest din Ploiești. Dar viața nu te întreabă dacă ești pregătit. Soțul meu s-a stins acum trei ani, iar Vlad era încă la facultate. Când mi-a spus că Maria e însărcinată, am simțit că pământul mi se surpă sub picioare. Nu aveam nici bani, nici spațiu, nici răbdare pentru încă un suflet. Dar ce puteam face? Să-i dau afară? Să-i las pe drumuri?

— Vlad, știi bine că nu avem unde să mergem. Am încercat la Primărie pentru o locuință socială, dar lista de așteptare e interminabilă. Ce vrei să fac?

El oftează și se lasă pe marginea patului. Maria mă privește cu ochi triști, dar nu spune nimic. Știu că mă judecă în gând: „De ce nu ai făcut mai mult? De ce nu ai luptat pentru noi?”

Primul nepot, Andrei, a venit pe lume într-o iarnă grea. Am vândut verigheta ca să cumpăr lapte praf și scutece. Apoi a venit Ilinca, iar după doi ani, Radu. Acum Maria e din nou însărcinată și nu avem nici măcar un pătuț liber.

— Mamă, dacă nu găsim o soluție până la toamnă, eu plec la muncă în Germania. Poate reușesc să strâng bani pentru o chirie.

Mă uit la el și simt cum mă cuprinde furia. Cum să plece? Cum să-și lase copiii aici? Dar în același timp îl înțeleg. E prins între responsabilitate și disperare.

— Vlad, nu poți să ne lași așa! Copiii au nevoie de tine! — îi spun printre lacrimi.

Maria izbucnește: — Dar ce vrei să facem? Să trăim toată viața așa? Să ne certăm pe spațiu și pe mâncare? Eu nu mai pot!

În fiecare seară mă rog să găsesc o soluție. Merg la biserică și aprind lumânări pentru sănătatea lor. Îmi amintesc de copilăria mea la țară, când eram șapte frați într-o casă de chirpici și totuși nu simțeam că ne lipsește nimic. Dar acum e altfel. Copiii vor telefoane, haine noi, dulciuri. Eu abia reușesc să pun ceva pe masă.

Într-o zi primesc un telefon de la sora mea, Elena:

— Sorina, am auzit că vă e greu… Dacă vrei, poți veni cu copiii la mine la țară până vă puneți pe picioare.

Dar cum să-i smulg pe copii din mediul lor? Să-i duc într-un sat unde nu cunosc pe nimeni? Vlad refuză categoric:

— Nu plec nicăieri! Aici e casa mea!

Maria plânge tot mai des. Într-o noapte o aud vorbind la telefon cu mama ei:

— Mamă, nu mai pot! Mă gândesc să mă întorc acasă cu copiii…

Mă simt vinovată. Poate dacă aș fi făcut altfel… Dacă aș fi muncit mai mult… Dacă n-aș fi acceptat ca Vlad să stea cu noi după ce s-a născut Andrei…

Într-o dimineață găsesc pe masă o scrisoare de la Vlad:

„Mamă,
Nu vreau să te supăr, dar trebuie să încerc ceva pentru familia mea. Plec în Germania cu un prieten. Ai grijă de Maria și de copii până mă întorc. Te iubesc.”

Simt că mă prăbușesc. Maria urlă de durere când citește scrisoarea. Copiii întreabă unde e tata și eu nu știu ce să le spun.

Trec luni grele. Maria naște al patrulea copil — o fetiță micuță și plângăcioasă. O ajut cum pot: spăl scutece, gătesc ciorbă din ce avem prin frigider, încerc să le aduc o rază de speranță.

Vlad trimite bani rar și vorbește puțin la telefon. E obosit, schimbat. Maria devine tot mai retrasă. Într-o zi îmi spune:

— Sorina, cred că trebuie să plec la mama mea cu copiii… Nu mai pot singură.

O privesc lung și simt cum mi se rupe sufletul. Îmi dau seama că am pierdut tot: casa e goală fără râsetele copiilor, fără certurile lor mărunte.

După câteva luni Vlad se întoarce acasă — slab, cu ochii goi.

— Unde sunt copiii?

— Au plecat cu Maria la părinții ei…

Se lasă pe pat și plânge ca un copil.

Acum stau singură în aceeași cameră care altădată era prea mică pentru toți. Mă întreb dacă am făcut bine sau rău ținând familia unită cu orice preț. Poate ar fi trebuit să-i las să-și trăiască viața separat…

Oare câte familii din România trăiesc drama asta tăcută? Oare cât putem sacrifica din noi înainte să ne pierdem cu totul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?