O descoperire neașteptată pe strada Ion Creangă: Cum o seară obișnuită mi-a schimbat viața pentru totdeauna

— Nu te opri, Ilinca, mergi mai repede! mi-am spus în gând, strângând geaca pe lângă corp în timp ce vântul de noiembrie îmi biciuia obrajii. Era trecut de ora zece și strada Ion Creangă era pustie, luminată doar de felinarele galbene care aruncau umbre lungi pe asfaltul ud. Tocurile bocancilor mei răsunau apăsat, iar gândurile îmi zburau la certurile cu mama din ultima vreme. Nu mai vorbisem cu ea de două zile, după ce mi-a spus că nu sunt în stare să fac nimic bine. Mă simțeam singură, obosită și fără rost.

Atunci am auzit plânsul. Un sunet slab, aproape stins, ca un suspin venit din altă lume. M-am oprit brusc, inima bătându-mi nebunește. Am privit în jur — nimeni. Doar vântul care foșnea printre frunzele uscate și o liniște apăsătoare. Am vrut să merg mai departe, să ignor totul, dar ceva m-a tras înapoi. Poate era instinctul matern pe care nu credeam că îl am sau poate doar dorința de a face măcar o dată ceva bun.

— E cineva acolo? am strigat, vocea tremurându-mi ușor.

Nimic. Doar plânsul, mai clar acum, venind dinspre gangul dintre blocuri. Am pășit încet, cu inima cât un purice. În lumina slabă am zărit o cutie de carton lângă un tomberon. M-am apropiat și am văzut: un bebeluș înfășurat într-o păturică subțire, cu obrajii roșii de frig și ochii mari, umeziți de lacrimi.

— Doamne ferește… am șoptit, genunchii cedându-mi sub greutatea momentului.

Am ridicat copilul cu grijă, simțind cum tremură tot corpul meu. Nu știam ce să fac. Să sun la poliție? Să-l duc acasă? Să-l las acolo era exclus — nu aș fi putut trăi cu mine însămi.

— Hei, micuțule… ești în siguranță acum, i-am spus încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Am scos telefonul și am sunat-o pe mama. Era singura persoană la care m-am putut gândi, deși știam că va fi furioasă.

— Ilinca? Ce s-a întâmplat? De ce suni la ora asta?

— Mamă… am găsit un copil abandonat pe stradă. Nu știu ce să fac!

A urmat o tăcere lungă.

— Adu-l acasă. Vorbim când ajungi.

Am alergat spre blocul nostru vechi din Drumul Taberei, cu copilul strâns la piept. Mama m-a așteptat la ușă, cu fața împietrită.

— Dă-mi-l mie! a spus scurt și l-a luat din brațele mele. Apoi a început să-l dezbrace cu mișcări sigure, verificând dacă are răni sau semne de boală.

— E sănătos… dar e flămând și înghețat. Adu laptele praf din dulap!

Am privit-o uimită. Mama mea, aceeași femeie care mă certa pentru orice greșeală, era acum calmă și hotărâtă. În timp ce hrănea copilul, mi-a povestit ceva ce nu știam:

— Știi… când eram de vârsta ta, am vrut să abandonez și eu totul. Viața nu e ușoară pentru nimeni. Dar nu poți fugi mereu.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Toată furia și neputința s-au transformat într-o durere surdă.

A doua zi dimineață am mers împreună la poliție. Am dat declarații, am răspuns la întrebări și am lăsat copilul în grija autorităților. Dar ceva s-a schimbat între mine și mama. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem o echipă.

Seara, în timp ce beam ceai la bucătărie, mama a oftat:

— Poate că nu ți-am arătat destul cât te iubesc. Dar azi mi-ai arătat că ai inimă mare.

Am plâns amândouă în tăcere. Nu știu ce s-a întâmplat cu acel copil — poate a ajuns într-o familie bună sau poate încă așteaptă să fie iubit. Dar pentru mine, acea noapte a fost începutul unei noi relații cu mama mea și cu mine însămi.

Mă întreb uneori: dacă nu m-aș fi oprit atunci, dacă aș fi trecut nepăsătoare pe lângă acel plâns… oare cine aș fi fost azi? Poate că uneori viața ne pune la încercare tocmai ca să descoperim cine suntem cu adevărat.