O duminică în care lumea mea s-a prăbușit: între fiul meu și nora mea

— Mamă, trebuie să-ți spunem ceva.

Vocea lui Radu a tăiat aerul ca un cuțit. Lingura mi-a rămas suspendată deasupra supelor aburinde, iar Irina își strângea mâinile în poală, cu ochii roșii de plâns. Nu era prima dată când simțeam că ceva nu e în regulă între ei, dar sperasem că e doar oboseala vieții de zi cu zi. Am muncit toată dimineața la masa asta: ciorbă de perișoare, friptură la cuptor, salată boeuf, prăjitură cu vișine — tot ce știam că le place. Am pus fața de masă albă, am scos farfuriile bune și am așezat lalele proaspete în vază. Voiam să le arăt că acasă la mama e mereu loc de liniște și iubire.

— Ce s-a întâmplat, mamă? am întrebat încercând să-mi păstrez vocea calmă.

Radu a oftat adânc. Irina a ridicat privirea spre mine și a spus, tremurând:

— Ne despărțim. Am decis să divorțăm.

A urmat o liniște grea, ca înaintea furtunii. Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat la Radu — băiatul meu cel blând, care nu ridica niciodată tonul — și la Irina, fata pe care am iubit-o din prima clipă ca pe propria mea fiică. Mi-au trecut prin minte toate duminicile în care râdeam împreună, toate sărbătorile petrecute la aceeași masă.

— Nu se mai poate, mamă, a continuat Radu. Ne-am certat prea mult în ultimul an. Nu mai suntem fericiți.

Irina a început să plângă în hohote. M-am ridicat și am mers lângă ea, i-am pus mâna pe umăr. Nu știam ce să spun. În mintea mea se derulau imagini cu ei doi dansând la nuntă, cu mine ținându-i de mână când au trecut prin greutăți.

— Și… ce o să faceți acum? am întrebat încet.

— O să ne mutăm separat. Eu rămân în apartament până îmi găsesc ceva, a spus Irina printre lacrimi. Radu va sta la un prieten.

— Și eu ce ar trebui să fac? am izbucnit fără să vreau. Să aleg între voi?

Radu s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Nu vrem să te punem într-o situație imposibilă, mamă. Dar știm că va trebui să alegi cumva…

Am simțit cum mă sufoc. Toată viața mea s-a învârtit în jurul familiei. După ce soțul meu a murit acum zece ani, Radu a fost sprijinul meu. Iar Irina… Irina mi-a adus zâmbetul înapoi după ani de singurătate. Cum să aleg? Cum să nu mă simt trădată de soartă?

— Poate că nu trebuie să aleg nimic, am spus încet. Poate că pot fi alături de amândoi.

Irina a dat din cap trist:

— Știu că nu e corect față de tine… Dar mama mea deja mi-a spus că nu vrea să-l mai vadă pe Radu niciodată.

M-am gândit la mama Irinei — doamna aceea rece și distantă care mereu găsea ceva de criticat la noi. Mi-am dat seama că lumea lor se destramă nu doar între ei doi, ci și între familiile noastre.

Radu s-a ridicat brusc:

— Eu ies puțin afară.

A trântit ușa balconului și am rămas singură cu Irina. Am tras aer adânc și i-am șters lacrimile cu un șervețel.

— Draga mea, orice s-ar întâmpla, eu te voi iubi mereu ca pe fata mea.

Irina m-a privit cu recunoștință și durere:

— Mulțumesc… Nu știu dacă merit asta.

— Toți merităm iubire, i-am spus încet.

Când Radu s-a întors, avea ochii roșii. S-a așezat la masă și a început să mănânce mecanic din friptură. Nimeni nu mai spunea nimic. Simțeam cum fiecare înghițitură ne apasă pe suflet.

După masă, au plecat împreună — fiecare cu pași grei, fără să se privească măcar. Am rămas singură în bucătărie, printre farfurii nespălate și flori ofilite. M-am prăbușit pe scaun și am plâns ca un copil.

În zilele următoare, telefoanele au sunat rar. Radu venea uneori acasă, tăcut și abătut. Irina mi-a trimis un mesaj scurt: „Mulțumesc pentru tot.”

Vecinele au început să șușotească pe la colțuri: „Auzi că băiatul doamnei Maria divorțează… Ce rușine!” M-am simțit judecată pentru ceva ce nu era vina mea. La piață, tanti Florica m-a întrebat direct:

— Ce-ai făcut, măi Maria? De ce nu ți-ai ținut familia unită?

Am simțit cum mă sufoc din nou. Oare chiar era vina mea? Oare puteam face mai mult? Seara mă uitam la pozele lor de la nuntă și mă rugam să găsească fiecare liniștea pe care o merită.

Într-o zi, Radu mi-a spus:

— Mamă, știu că te doare… Dar nu mai putem merge înainte doar ca să nu te supărăm pe tine sau pe alții.

L-am îmbrățișat strâns:

— Vreau doar să fiți fericiți. Asta contează cel mai mult.

Dar adevărul e că sufletul meu rămâne rupt între doi oameni pe care îi iubesc la fel de mult. Și mă întreb: oare câte mame din România trec prin asta? Oare chiar trebuie să alegem între copilul nostru și omul pe care l-am primit ca pe un membru al familiei?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu… Dar voi ce ați face în locul meu?