O găleată de roșii și ziua care mi-a schimbat viața

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să tac!
Vocea soacrei mele, Ileana, răsuna în bucătăria mică, printre aburii groși ai tocăniței de roșii. Ținea găleata cu roșii supracoapte ca pe o armă, iar privirea ei tăioasă mă făcea să mă simt ca o adolescentă prinsă cu minciuna.
— Ce-ai spus? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.
— Am spus că nu mai pot să tac! De câte ori să-ți spun că nu așa se face zacusca? Și că dacă nu te ocupi tu de casă, cine crezi că o va face?

M-am uitat la ceas. Era aproape ora prânzului, iar soțul meu, Mihai, urma să vină acasă flămând și obosit după schimbul de noapte. Copiii se certau în camera lor, iar eu încercam să jonglez între cratițe, teme și reproșurile soacrei. Găleata cu roșii era doar pretextul — adevărata problemă mocnea de luni bune: Ileana nu mă considera niciodată suficient de bună pentru fiul ei.

Am simțit cum mă înroșesc la față. Am inspirat adânc, dar cuvintele mi-au scăpat printre dinți:
— Ileana, apreciez ajutorul tău, dar te rog… lasă-mă să fac lucrurile în felul meu. E casa mea.

A izbucnit râzând scurt:
— Casa ta? Fără Mihai n-ai fi avut nici măcar acoperișul ăsta! Și dacă nu eram eu să vă aduc roșii din grădină, ce mâncau copiii tăi?

M-am simțit mică, umilită. Am vrut să-i spun că nu e vorba despre roșii sau zacuscă, ci despre faptul că nu mă simțeam niciodată destul. Că fiecare gest al ei era o dovadă că nu am voie să greșesc, că nu am voie să fiu eu însămi.

În acel moment a intrat Mihai. A simțit tensiunea din aer și s-a oprit în prag:
— Ce se întâmplă aici?

Ileana s-a întors spre el:
— Îți las nevasta să-ți strice casa și copiii! Nu știe nici măcar să facă zacuscă!

Mihai a oftat. Știam că urmează să tacă sau să-i dea dreptate mamei lui. Mereu făcea asta. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Mamă, te rog… Maria se descurcă bine. Las-o în pace.

A fost pentru prima dată când Mihai m-a apărat. Dar Ileana nu s-a lăsat:
— Așa? Atunci eu plec! Să vă văd cum vă descurcați fără mine!

A trântit găleata pe masă, iar câteva roșii s-au rostogolit pe podea. Copiii au apărut în ușă, speriați.

— Mamaie, nu pleca! a strigat Ana, fetița mea cea mică.

Ileana a oftat și a ieșit fără să se uite înapoi. Am rămas cu toții în tăcere. Mihai s-a apropiat de mine:
— Îmi pare rău… Dar știi cum e mama.

Am început să plâng. Nu mai puteam ține în mine toate frustrările adunate în ani de zile.
— Nu e vorba doar despre zacuscă sau roșii! E despre faptul că nu mă simt niciodată acceptată! Că orice aș face nu e bine!

Mihai m-a luat în brațe, dar știam că nu va schimba nimic. Ileana avea să revină peste câteva zile cu alte găleți, alte reproșuri, alte pretexte să-mi arate că nu sunt suficient de bună.

Seara, după ce copiii au adormit, Mihai a încercat să deschidă subiectul:
— Maria… poate ar trebui să vorbim cu mama. Să-i explicăm că avem nevoie de spațiu.

Am râs amar:
— Crezi că va înțelege? Pentru ea tot ce fac e greșit. Dacă îi spunem ceva, va spune că suntem nerecunoscători.

A doua zi am găsit pe prag o pungă cu legume și un bilet: „Sper să vă descurcați fără mine. Ileana.”

Am simțit un gol în stomac. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit eu. Dacă nu cumva ar trebui să fiu mai recunoscătoare. Dar apoi mi-am amintit toate momentele când am plâns pe ascuns după vizitele ei, toate dățile când Mihai m-a lăsat singură în fața reproșurilor ei.

Au trecut zile în care casa a fost mai liniștită, dar și mai goală. Copiii au întrebat de bunica lor, iar Mihai era tot mai abătut. Într-o seară l-am găsit pe balcon, privind spre grădina unde Ileana obișnuia să culeagă roșii.

— Îți lipsește? l-am întrebat.
— Da… Dar cred că și tu ai nevoie de liniște.

Am dat din cap. Pentru prima dată simțeam că am dreptul la liniște. Că pot pune limite fără să mă simt vinovată.

După o săptămână, Ileana a venit pe neașteptate. Avea ochii umflați de plâns și ținea în mână o pungă cu roșii proaspete.
— Am venit să-mi văd nepoții… Și pe voi.

Am invitat-o în casă. Nu am mai vorbit despre zacuscă sau despre cine are dreptate. Am stat la masă toți patru și am încercat să fim o familie — imperfectă, dar sinceră.

Nu știu dacă vreodată voi fi destul pentru Ileana sau pentru oricine altcineva. Dar știu că merit respect și liniște în casa mea.

Oare câte femei trăiesc cu teama de a nu fi destul pentru familia soțului? Câte dintre noi îndrăznim să spunem „ajunge” fără să ne simțim vinovate?