O noapte când totul s-a prăbușit: Când am aflat că Vlad iubește pe altcineva

— Nu pot să cred, Vlad! Cum ai putut să-mi faci asta? Glasul meu răsuna spart în bucătăria mică, luminată doar de becul chior de deasupra mesei. Ploua cu găleata afară, iar picăturile loveau geamul ca niște degete grăbite. Vlad stătea în fața mea, cu ochii în pământ, mâinile strânse pe spătarul scaunului. Nu spunea nimic. Tăcerea lui era mai grea decât orice cuvânt.

Totul a început cu o simplă întâmplare. În acea seară, Vlad a uitat telefonul pe masă. Niciodată nu-l lăsa la vedere. M-am uitat la el, apoi la telefon. O curiozitate ciudată m-a împins să-l iau. Am deschis ecranul și am văzut mesajele de la „Mara”. Am citit: „Mi-e dor de tine. Abia aștept să te văd mâine.” Mi s-a făcut rău instantaneu. Am simțit cum tot ce știam despre noi se destramă ca un fir subțire de ață.

— Cine e Mara? am întrebat, vocea tremurându-mi.

Vlad a ridicat privirea. Ochii lui albaștri, cândva calzi, erau acum reci și goi.

— Nu voiam să afli așa… Dar nu mai merge între noi, Ana. De luni întregi ne certăm, nu mai suntem fericiți.

— Și soluția ta a fost să mă înșeli? Să-mi distrugi viața?

Am izbucnit în plâns. Îmi venea să țip, să arunc cu ceva, să fug. Dar am rămas acolo, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să nu mă prăbușesc.

Noaptea aceea a fost începutul sfârșitului pentru noi. Vlad a dormit pe canapea. Eu am stat trează până dimineața, privind tavanul și ascultând ploaia. Mintea mea era un carusel de amintiri: vacanța la mare din studenție, serile când găteam împreună, promisiunile făcute la starea civilă. Cum ajunsesem aici?

A doua zi, am încercat să vorbim. Vlad era distant, aproape absent.

— Ana, nu vreau să te rănesc mai mult decât am făcut-o deja. Dar nu mai pot continua așa. Mara mă face să mă simt viu din nou.

— Și eu? Eu ce sunt? O mobilă veche pe care o arunci când găsești ceva nou?

Nu a răspuns. A ieșit din casă fără să se uite înapoi.

Au urmat zile de coșmar. Mama m-a sunat să mă întrebe de ce nu mai vin la masă duminica. I-am spus că sunt ocupată la serviciu. Nu puteam să-i spun adevărul: că fiica ei e trădată și singură.

Prietenii mei, Irina și Radu, au încercat să mă scoată din casă.

— Ana, hai la film! Hai la o cafea! Nu poți sta închisă aici la nesfârșit!

Dar eu nu voiam să văd pe nimeni. Mă simțeam murdară, mică, vinovată chiar dacă nu făcusem nimic greșit.

Într-o seară, tata a venit la mine acasă fără să anunțe. A intrat direct în bucătărie și m-a găsit plângând.

— Ce s-a întâmplat, fata tatei?

Am izbucnit iar în lacrimi și i-am spus totul. Tata m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Oamenii greșesc, Ana. Dar tu nu ești vinovată pentru alegerile lui Vlad.

Cuvintele lui m-au ajutat puțin, dar rana era încă deschisă.

După două săptămâni, Vlad a venit să-și ia lucrurile. Mara îl aștepta jos în mașină. Am privit pe geam cum bagajele lui dispar din viața mea. Am simțit un gol imens.

La serviciu, colegele au început să bârfească. „Ai auzit că Ana și Vlad s-au despărțit? Se pare că el are pe altcineva.” M-am simțit expusă și judecată.

Seara, când rămâneam singură, mă întrebam dacă vina era a mea. Poate că nu am fost suficient de bună, de frumoasă, de atentă. Poate că trebuia să fac mai mult pentru relația noastră.

Într-o zi, Irina m-a luat de mână și mi-a spus:

— Ana, nu tu ai distrus relația asta. Vlad a ales să plece. Tu meriți pe cineva care să te iubească cu adevărat.

Am început încet-încet să ies din casă. Să merg la plimbări prin parc, să citesc din nou romane polițiste, să gătesc pentru mine însămi. Dar frica rămânea acolo: dacă voi iubi din nou și voi fi iar trădată?

Mama mi-a adus într-o zi o cutie cu poze vechi din copilărie.

— Uită-te la tine cât erai de veselă! Nu lăsa un bărbat să-ți fure zâmbetul.

Am privit poza cu mine la 7 ani, cu genunchii juliți și părul ciufulit. Am zâmbit amar.

Au trecut luni până când am putut vorbi despre Vlad fără să plâng. Am început terapie. Psihologul mi-a spus:

— Încrederea se reconstruiește greu după o trădare. Dar nu e imposibil.

Încet-încet am început să cred că merit mai mult decât firimituri de iubire.

Într-o zi l-am văzut pe Vlad cu Mara într-o cafenea din centru. M-au văzut și ei. Vlad a dat ochii în jos. Mara m-a privit scurt și a întors capul. Am simțit un val de liniște ciudată: nu mai doare atât de tare.

Acum stau pe balconul apartamentului meu mic și privesc orașul luminat noaptea. Încerc să-mi imaginez viitorul fără frică.

Oare voi putea vreodată să iubesc din nou fără teamă? Sau rănile astea vor rămâne mereu acolo, ca niște cicatrici invizibile? Voi mai avea curajul să cred în oameni?