O noapte nedormită și mirosul de sarmă: Povestea unei mame din București

— Nu mai pune atâta sare, mamă, că iar mă cerți că nu mănânc!
Vocea lui Vlad răsună din camera alăturată, amestecându-se cu aburii groși care se ridică din oala cu sarmă. E două noaptea și, în loc să dorm, stau în bucătărie, cu ochii roșii de oboseală și cu mâinile tremurânde pe lingura de lemn. Miroase a varză acră și carne, a iarnă și a copilărie, dar în sufletul meu e furtună.

— Nu pun, Vlad, stai liniștit. E pentru tine, să ai ce mânca mâine la școală, îi răspund încet, încercând să-mi ascund vocea tremurată.

Aș vrea să cred că totul e bine, că suntem doar noi doi și că nimic nu ne poate atinge. Dar adevărul e că fiecare noapte ca asta mă rupe în bucăți. Mă gândesc la Marian, fostul meu soț, la cum a plecat fără să se uite înapoi, la minciunile lui, la promisiunile pe care le-a aruncat ca pe niște hârtii mototolite pe jos.

Îmi amintesc perfect ultima noapte în care am stat împreună la masă. Era Crăciunul trecut. Vlad era vesel, nu știa nimic. Marian râdea fals, iar eu mă uitam la el și simțeam că nu-l mai cunosc. După ce Vlad s-a dus la culcare, l-am întrebat direct:

— Marian, tu chiar crezi că nu știu? Că nu văd cum te uiți la telefon, cum dispari ore întregi?

A tăcut. Apoi a ridicat din umeri, ca și cum totul era o glumă proastă.

— Nu e nimic, Livia. Ești paranoică. Mereu ai fost.

M-am ridicat de la masă și am început să strâng farfuriile, dar mâinile îmi tremurau atât de tare încât una a căzut și s-a spart. Atunci am știut că nu mai e nimic de salvat. Că nu mai pot să mă prefac.

A doua zi a plecat. A lăsat în urmă o casă goală și un copil care nu înțelegea de ce tata nu mai vine acasă.

De atunci, fiecare zi a fost o luptă. Cu facturile, cu privirile vecinilor, cu întrebările lui Vlad:

— Mamă, de ce nu mai vine tata?

Ce să-i spun? Că tata a ales alt drum? Că nu a știut să ne prețuiască? Că eu nu am fost destul de bună?

Mă uit la mâinile mele, crăpate de la detergent și de la muncă. Lucrez la supermarket de dimineață până seara, iar noaptea gătesc și calc haine. Nu mă plâng, dar uneori simt că nu mai pot. Că dacă nu ar fi Vlad, aș fi cedat demult.

Într-o zi, la școală, Vlad a venit acasă plângând.

— Mamă, colegii râd de mine că nu am tată. Că tu ești săracă.

Mi-a venit să urlu. Să mă duc la școală și să le spun tuturor cât de greu e să fii singură, să nu ai pe nimeni care să te ajute. Dar m-am abținut. L-am luat în brațe și i-am spus:

— Vlad, nu contează ce spun alții. Noi suntem o familie. Și atât timp cât ne avem unul pe altul, nimic nu ne poate doborî.

Dar oare chiar cred asta? Sau doar încerc să mă mint?

Sunt nopți ca asta în care nu pot să dorm. Mă gândesc dacă nu cumva am greșit undeva. Dacă aș fi fost mai frumoasă, mai calmă, mai puțin obosită, poate Marian nu ar fi plecat. Poate nu ar fi simțit nevoia să caute altceva. Dar apoi îmi amintesc cum mă făcea să mă simt: mică, neimportantă, invizibilă.

Într-o seară, l-am întâlnit pe Marian pe stradă. Era cu o femeie blondă, tânără, râdea zgomotos. M-a văzut și s-a oprit.

— Livia, ce faci?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am vrut să-i spun atâtea lucruri, dar am tăcut. Am zâmbit fals și am trecut mai departe. După câțiva pași, am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji. Nu pentru el, ci pentru mine. Pentru tot ce am pierdut.

Sunt oameni care spun că timpul vindecă orice rană. Dar nu e adevărat. Unele răni rămân acolo, ascunse sub piele, și dor mai tare când te aștepți mai puțin. Cum e noaptea asta, când mirosul de sarmă mă duce înapoi în copilărie, la mama mea, care și ea a crescut singură trei copii după ce tata a murit.

Poate că suntem blestemate să repetăm aceleași greșeli. Sau poate că suntem mai puternice decât credem.

Vlad vine în bucătărie, cu ochii mici de somn.

— Mamă, vii la culcare?

Îl privesc și simt cum toată oboseala dispare pentru o clipă. Îl iau în brațe și îi șoptesc:

— Vin imediat, puiule. Sarmaua e gata pentru mâine.

Rămân singură câteva minute, privind aburul care se ridică din oală. Mă gândesc la toate femeile ca mine, care duc greul singure și nu se plâng niciodată. La toate întrebările fără răspuns.

Oare chiar puteam face ceva diferit? Sau uneori viața ne pune la încercare doar ca să ne arate cât de mult putem duce?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul. Dar știu că mâine dimineață, când Vlad va mânca sarmaua făcută cu dragoste, voi găsi puterea să merg mai departe. Pentru el. Pentru mine. Pentru toate mamele care nu renunță niciodată.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi iertat? Sau ați fi mers mai departe, oricât de greu ar fi fost?