O propoziție care a schimbat totul: Când fiul meu mi-a spus că mama fostului soț are nevoie de ajutor

— Mama, cred că Ilona are nevoie de ajutor. Nu știu ce să fac, mi-a spus Marci, cu vocea tremurândă, în timp ce-și răsucea mâinile pe marginea mesei din bucătărie. Era luni dimineață, iar ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ilona. Fosta mea soacră. Femeia cu care nu mai vorbisem de aproape șapte ani, de când divorțasem de Mihai.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

— M-a sunat aseară. Era confuză, nu știa unde a pus cheile, nu găsea telefonul… A plâns. Mi-a spus că îi e frică să nu cadă iar. Știi că a mai avut un accident anul trecut.

Am rămas tăcută câteva secunde. În minte mi se derulau imagini vechi: certurile cu Mihai, reproșurile Ilonei, privirile reci la mesele de Crăciun. Dar și momentele când mă ținea de mână la maternitate sau când îmi aducea supă caldă după ce născusem.

— Trebuie să mergem la ea, am spus într-un final, cu voce joasă.

Marci m-a privit ușurat. Avea doar 17 ani, dar ochii lui căprui erau deja plini de griji pe care nu ar fi trebuit să le poarte un adolescent. Am pornit spre apartamentul Ilonei din cartierul Titan, cu inima bătându-mi nebunește.

Pe drum, Marci a tăcut. Eu mă luptam cu gândurile mele. Mă întrebam dacă Ilona mă va primi sau dacă va închide ușa în fața trecutului nostru comun. Îmi aminteam ultima noastră discuție: „Tu ai distrus familia asta”, îmi spusese atunci, cu o răceală care m-a urmărit ani la rând.

Când am ajuns, apartamentul mirosea a mucegai și a supă reîncălzită. Ilona stătea pe canapea, cu o pătură groasă pe umeri și ochii pierduți în gol.

— Bună ziua, Ilona, am spus încet.

A tresărit. Pentru o clipă am văzut în ochii ei aceeași femeie puternică de altădată. Dar acum era micșorată de ani și de singurătate.

— Tu? Ce cauți aici?

Marci s-a apropiat și i-a luat mâna.

— Bunica, mama a venit să te ajute. Nu ești singură.

Ilona a oftat adânc și a început să plângă. Lacrimile îi curgeau pe obraji fără zgomot, ca o ploaie mocnită.

— Nu mai pot… Nu mai pot singură… Mi-e frică noaptea… Mă doare tot corpul… Și nu mai vine nimeni…

Am simțit cum zidurile pe care le ridicasem între noi se fisurează. Am mers lângă ea și i-am pus mâna pe umăr.

— Sunt aici, Ilona. Nu te lasăm singură.

A urmat o perioadă grea. Zilele se scurgeau între vizite la medici, cumpărături și discuții lungi despre trecut. La început, fiecare gest era stângaci. Îi duceam medicamentele și îi găteam ciorbă de perișoare, dar evitam să ne privim prea mult în ochi.

Într-o seară, după ce Marci a plecat acasă la tatăl lui pentru weekend, am rămas singure în bucătăria mică a Ilonei. Ea sorbea încet dintr-o cană cu ceai.

— De ce ai venit? m-a întrebat brusc.

Am simțit că mi se pune un nod în gât.

— Pentru Marci… Și pentru tine. Pentru că nu pot să te las așa… Oricât de mult ne-am rănit una pe alta.

Ilona a zâmbit amar.

— Am fost nedreaptă cu tine. Am crezut că dacă te alung din viața mea, îl voi păstra pe Mihai aproape… Dar l-am pierdut pe toți. Și pe el, și pe tine, și pe Marci…

Am lăsat capul în jos. M-am gândit la toate dățile când am vrut să-i spun că-mi pare rău pentru felul în care ne-am certat, dar nu am avut curaj.

— Poate că e timpul să ne iertăm… Pentru Marci. Pentru noi.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ilona privind vechi fotografii cu Mihai copil. M-a chemat lângă ea și mi-a arătat una cu mine ținându-l pe Marci în brațe la botez.

— Ai fost o mamă bună pentru el. Și eu am fost o soacră rea pentru tine…

Am izbucnit amândouă în plâns. Acolo, printre poze îngălbenite și amintiri dureroase, am simțit că ne regăsim ca oameni, nu ca victime ale trecutului.

Au urmat luni în care am construit încet o nouă relație. Am început să râdem împreună la seriale vechi românești, să ne povestim temerile și să ne sprijinim reciproc. Marci era fericit să ne vadă împreună și parcă povara de pe umerii lui s-a mai ușurat.

Dar într-o noapte de februarie, Ilona a făcut un accident vascular cerebral. Am stat lângă ea la spital zile întregi, ținându-i mâna și rugându-mă să mai apuce să-i spun încă o dată cât de mult contează pentru mine.

A murit liniștită într-o dimineață cenușie, cu Marci și cu mine lângă ea. În ultimele ei clipe mi-a șoptit: „Mulțumesc că m-ai iertat.”

Acum, când privesc înapoi la acea propoziție rostită de Marci într-o dimineață ploioasă — „Mama, cred că Ilona are nevoie de ajutor” — mă întreb: câte vieți s-ar putea schimba dacă am avea curajul să trecem peste orgoliu și să întindem mâna? Oare câți dintre noi trăim cu inima împietrită din cauza unor răni vechi care ar putea fi vindecate printr-un simplu gest?