O săptămână de nopți albe mi-a schimbat soțul. Mama spune că pur și simplu s-a frânt

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot! — vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, printre vasele nespălate și jucăriile împrăștiate ale Anei. Era trecut de miezul nopții, iar eu abia reușisem să o adorm pe fetiță după încă o criză de plâns. M-am uitat la el, cu ochii umflați de oboseală și lacrimi neplânse.

— Ce nu mai poți? Să fii tată? Să fii soț? — am șoptit, încercând să nu ridic vocea, de teamă să nu o trezesc pe Ana. Vlad a oftat adânc și a început să-și strângă câteva haine într-o geantă veche.

— Am nevoie de o pauză. Mă duc la ai mei. Nu știu când mă întorc.

Ușa s-a trântit în urma lui, iar liniștea aceea grea m-a făcut să simt că tot blocul din cartierul nostru din Ploiești s-a prăbușit peste mine. Am rămas singură cu Ana, cu gândurile mele și cu un gol care creștea în piept cu fiecare oră care trecea fără niciun semn de la el.

Primele zile au fost un haos: Ana plângea mai mult ca niciodată, parcă simțea și ea lipsa tatălui. Mama venea zilnic să mă ajute, dar fiecare vizită se transforma într-un șir nesfârșit de reproșuri:

— Ți-am spus eu că Vlad nu e făcut pentru familie! Prea moale, prea visător… Tu trebuia să alegi altfel, Irina!

Încercam să-i spun că nu e vina nimănui, că poate Vlad trece printr-o perioadă grea la muncă — fabrica unde lucra anunțase concedieri masive. Dar mama nu voia să audă. Pentru ea, totul era alb sau negru: bărbatul trebuie să fie stâlpul casei, iar dacă pleacă, e slab.

Nopțile au devenit un chin. Ana se trezea din oră în oră, iar eu stăteam cu ochii pe telefon, sperând la un mesaj de la Vlad. Nimic. Într-o dimineață, după a cincea noapte nedormită, am cedat nervos: am început să plâng în hohote pe podeaua bucătăriei, cu Ana în brațe. Mama a venit și m-a găsit așa.

— Trebuie să fii tare pentru copilul tău! — mi-a spus ea, dar vocea îi tremura. Am văzut pentru prima dată frica în ochii ei: frica de a mă vedea singură, frica de a nu ști cum să mă ajute.

În ziua a șaptea fără Vlad, am primit un mesaj scurt: „Sunt bine. Am nevoie de timp.” Atât. Nicio explicație, nicio promisiune. Am simțit cum furia mă arde pe dinăuntru. Cum poate să fie bine când noi suntem distruse aici?

Am început să-mi pun întrebări: unde am greșit? Oare l-am împins eu prea mult? Oare presiunea de a fi tată și soț l-a zdrobit? Sau poate mama are dreptate și Vlad pur și simplu s-a frânt sub greutatea vieții?

Într-o seară, după ce Ana a adormit greu, am sunat-o pe sora lui Vlad, Mihaela. Vocea ei era stinsă:

— Irina, nu știu ce să-ți spun… Vlad nu vorbește cu nimeni. Stă în camera lui și se uită pe pereți. Tata îl ceartă că e laș, mama plânge… Parcă nu-l mai recunoaștem.

Am simțit un val de milă și vinovăție. Poate că nu doar eu sufăr; poate că Vlad e prizonierul propriilor lui demoni. Dar ce facem cu Ana? Ce fac eu?

A doua zi am decis să merg la el. Am lăsat-o pe Ana la mama și am luat trenul spre satul unde locuiesc părinții lui Vlad. Pe drum, mi-am repetat în gând toate lucrurile pe care voiam să i le spun: cât doare absența lui, cât de greu e fără el, cât de mult îl iubesc încă.

Când am ajuns, m-a întâmpinat mama lui Vlad la poartă:

— Draga mea, nu știu dacă te poate primi… E alt om.

Am intrat totuși în camera lui. Vlad stătea pe marginea patului, cu ochii roșii și barba crescută neîngrijit.

— Irina… — vocea îi era abia o șoaptă.

— Vlad, te rog… Nu pot singură. Ana are nevoie de tine. Eu am nevoie de tine.

A izbucnit în plâns ca un copil. L-am ținut în brațe minute întregi fără să spunem nimic. Apoi mi-a mărturisit:

— M-am simțit inutil. La muncă sunt pe lista de concedieri. Acasă simt că nu fac față… Am vrut doar să fug de tot.

L-am privit cu blândețe:

— Nu trebuie să fii perfect. Trebuie doar să fii aici.

Am plecat împreună spre casă în acea seară. Nopțile albe nu s-au terminat — Ana încă se trezea des — dar acum eram doi care vegheam lângă pătuțul ei.

Mama încă îl privește cu suspiciune pe Vlad și uneori îmi spune:

— Odată frânt, mereu frânt.

Dar eu cred că oamenii pot fi lipiți la loc dacă există iubire și răbdare.

Mă întreb uneori: câți dintre noi nu ne-am simțit vreodată zdrobiți sub greutatea vieții? Și câți am avut curajul să cerem ajutor sau să ne întoarcem acasă?