O seară care mi-a schimbat viața: Povara unei decizii greșite

— Mamă, nu știu ce să fac, Vlad are febră mare și nu vrea să mănânce nimic! vocea fiului meu, Radu, tremura la telefon, iar eu simțeam cum inima mi se strânge. Era deja trecut de ora opt seara, iar afară ploua mărunt, rece, de noiembrie. M-am uitat la ceas, apoi la farfuria cu supă rămasă neatinsă pe masă.

— Adu-l la mine, Radu. Îi fac eu un ceai și poate reușesc să-l conving să mănânce ceva. Nu te mai stresa, știi că Vlad mă ascultă pe mine, i-am spus încercând să-i liniștesc vocea încărcată de griji.

Nu era prima dată când nepotul meu, Vlad, răcea. De când murise nora mea, Radu rămăsese singur cu băiatul și încerca să facă față cum putea. Eu eram mereu acolo, între serviciu și casă, să-i ajut. Dar în seara aceea, ceva era diferit. Vlad era palid, ochii îi luceau febril și abia șoptea când l-am întrebat ce-l doare.

— Bunico, nu vreau la spital… mi-e frică… a murmurat el, strângându-se la pieptul meu.

Am ezitat. Mi-am amintit de copilăria lui Radu, de nopțile în care îi scădea febra doar cu comprese și ceaiuri. Am decis să încerc același lucru. I-am pus termometrul: 39,8. Am simțit un fior rece pe șira spinării.

— Lucia, poate ar trebui să mergem la urgențe, mi-a spus Radu când a venit să-l ia.

— Lasă-l la mine peste noapte. Îl supraveghez eu. Dacă nu-i scade febra până dimineață, mergem împreună la spital. Tu ești obosit, ai muncit toată ziua…

Radu a oftat și a plecat. Am rămas singură cu Vlad. L-am învelit bine, i-am pus comprese reci pe frunte și i-am dat siropul de febră. M-am rugat în gând să-i fie mai bine dimineață.

Dar noaptea a fost un coșmar. Vlad delira, vorbea în somn, iar eu îi schimbam compresele din oră în oră. La 4 dimineața, febra nu scăzuse deloc. Am sunat la ambulanță cu mâinile tremurânde.

— Doamnă, trebuia să-l aduceți mai devreme! mi-a spus asistenta cu o privire tăioasă.

Radu a ajuns la spital înaintea mea. M-a privit cu ochi roșii de nesomn și furie.

— De ce nu m-ai ascultat? De ce nu l-ai dus la spital aseară?

Nu am avut răspuns. M-am simțit mică, vinovată, neputincioasă. Vlad a fost internat cu pneumonie severă. Au urmat zile de spitalizare, perfuzii, nopți nedormite și lacrimi ascunse pe holurile reci ale spitalului.

Radu nu mi-a mai vorbit decât strictul necesar. Îl vedeam cum mă evită, cum își strânge băiatul la piept de parcă ar vrea să-l apere de mine. M-am simțit exclusă din propria familie.

Într-o seară, după ce Vlad a început să-și revină, am încercat să vorbesc cu Radu.

— Iartă-mă… Am crezut că fac bine… Am vrut doar să vă ajut…

— Nu e vorba despre tine! E vorba despre Vlad! Dacă pățea ceva… Cum ai putut să riști?

Am plâns în tăcere după ce a plecat. Mi-am dat seama că uneori dragostea te poate orbi și te poate face să iei decizii greșite. Am vrut să fiu sprijinul lor, dar am ajuns să fiu povara lor.

Au trecut luni de atunci. Vlad s-a făcut bine, dar relația mea cu Radu nu mai e la fel. Îmi văd nepotul rar și doar sub supravegherea lui Radu. Casa mea e mai tăcută ca niciodată.

Mă întreb adesea: dacă aș fi acționat altfel? Dacă nu m-aș fi lăsat condusă de amintirile din trecut? Poate că uneori dragostea nu e suficientă ca să repari ceea ce ai stricat din greșeală.

Oare voi reuși vreodată să mă iert? Sau va rămâne vina asta o povară pe care trebuie s-o duc până la sfârșitul vieții?