O singură propoziție de la soțul meu mi-a destrămat lumea: Pe marginea prăpastiei

— Nu te mai iubesc, Ana.

Cuvintele lui Vlad au căzut ca o secure între noi, tăind în două nu doar liniștea serii, ci și întreaga mea existență. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, încercând să-mi adun gândurile. Fetița noastră, Ilinca, dormea liniștită în camera ei, iar eu simțeam cum lumea mea se prăbușește în tăcere.

— Ce-ai spus? am reușit să șoptesc, cu vocea tremurândă.

Vlad nu s-a uitat la mine. Privea pe geam, undeva departe, ca și cum răspunsul ar fi fost scris pe cerul întunecat al Bucureștiului. — Nu te mai iubesc, Ana. Îmi pare rău.

A urmat o liniște apăsătoare. Am simțit cum inima mi se strânge într-un pumn de gheață. Toate momentele noastre — nunta din Sinaia, vacanțele la mare, serile când râdeam până târziu — s-au transformat brusc în amintiri dureroase.

— Și Ilinca? am întrebat aproape fără glas. Ce facem cu ea?

— O să rămânem părinții ei. Dar nu mai putem fi soț și soție.

Apoi a ieșit din bucătărie, lăsându-mă singură cu spaimele mele. Am plâns în surdină, să nu o trezesc pe Ilinca. M-am simțit trădată, abandonată, ca și cum tot ce construisem împreună fusese doar o iluzie.

A doua zi dimineața, mama m-a sunat. — Ana, ce ai? Se simte ceva în vocea ta.

Am ezitat. Nu voiam să-i spun. Mama nu l-a plăcut niciodată pe Vlad, dar nici nu a spus-o vreodată pe față. — Nimic, mamă. Sunt doar obosită.

— Ana, nu mă minți. Vin la tine.

Într-o oră era la ușă, cu plăcinte calde și privirea ei pătrunzătoare. M-a luat în brațe și am izbucnit în plâns. I-am spus totul printre sughițuri: cum Vlad s-a schimbat în ultimele luni, cum venea târziu acasă, cum nu mă mai atingea nici măcar din greșeală.

— Ți-am zis eu că nu e bărbat pentru tine! a izbucnit mama. Dar tu nu m-ai ascultat!

— Mamă, nu acum! Nu pot să aud asta acum!

S-a lăsat o tăcere grea între noi. Mama a oftat și m-a mângâiat pe păr. — O să treci peste asta. Pentru Ilinca trebuie să fii puternică.

Zilele au trecut ca prin ceață. Vlad a început să doarmă pe canapea. Încercam să ne prefacem normali pentru Ilinca, dar tensiunea era insuportabilă. Într-o seară, după ce am culcat-o pe Ilinca, Vlad a venit la mine cu ochii roșii.

— Ana, am cunoscut pe altcineva.

Am simțit că mă sufoc. — Cine? Cine e?

— Nu contează… E cineva de la serviciu.

Am vrut să țip, să-l lovesc, să-l alung din casă. Dar am rămas nemișcată, cu lacrimile curgându-mi șiroaie pe obraji.

— Cum ai putut? Cum ai putut să-mi faci asta?

— Nu mi-am dorit… S-a întâmplat pur și simplu.

A doua zi am mers la avocat. M-am simțit ca o criminală când am semnat actele de divorț. Vlad a plecat din apartament după două săptămâni. Ilinca a început să întrebe de el tot mai des.

— Mami, unde e tati?

— Tati are altă casă acum, iubita mea. Dar te iubește la fel de mult.

Nu știu dacă m-a crezut sau dacă a înțeles ceva din ce i-am spus. Seara mă uitam la pozele noastre vechi și mă întrebam unde am greșit. Prietenele mele încercau să mă scoată din casă:

— Hai la film! Hai la cafea! Trebuie să ieși din starea asta!

Dar eu nu voiam decât să stau sub plapumă și să dispar.

Mama insista să merg la biserică. — Doar Dumnezeu te poate ajuta acum!

Tata era mai pragmatic: — Gândește-te la Ilinca! Nu poți să te pierzi așa!

Într-o zi am primit un mesaj de la Vlad: „Putem vorbi? Mi-e dor de Ilinca.”

Am acceptat să vină sâmbătă dimineața. Când a intrat pe ușă cu un buchet de flori pentru Ilinca și ochii plecați în pământ, am simțit un val de furie și milă în același timp.

— Ana… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat.

— Prea târziu pentru scuze, Vlad.

Ilinca a alergat la el și l-a îmbrățișat strâns. Eu am rămas într-un colț al camerei, simțindu-mă invizibilă în propria mea viață.

Au urmat luni grele: consiliere psihologică pentru mine și Ilinca, discuții interminabile cu avocații despre custodie, certuri cu mama care nu accepta ideea că „fata ei” a fost părăsită.

Într-o seară ploioasă, după ce am adormit-o pe Ilinca și am rămas singură în bucătărie cu un pahar de vin ieftin, am început să scriu într-un jurnal:

„Nu știu cine sunt fără Vlad. Nu știu dacă voi mai putea iubi vreodată sau dacă voi mai avea curajul să cred în cineva. Dar pentru Ilinca trebuie să încerc.”

Am început să ies din casă mai des: la serviciu eram mai prezentă, am reluat legătura cu vechea mea prietenă din facultate, Roxana. Ea m-a invitat într-un weekend la munte cu gașca lor. Am acceptat cu inima strânsă.

La cabană am râs pentru prima dată după mult timp. Am cunoscut oameni noi: Mihai, un tip blând care trecuse și el printr-un divorț dureros; Sorina, care își creștea singură cei doi copii după ce soțul ei plecase în Italia și nu se mai întorsese niciodată.

Am realizat că nu sunt singură în suferința mea. Că fiecare om poartă o poveste ascunsă sub zâmbetul de zi cu zi.

Încet-încet am început să mă regăsesc. Am redecorat apartamentul, am schimbat mobila din dormitor — voiam ca spațiul meu să fie doar al meu și al Ilincăi. Am început să pictez din nou, ceva ce abandonasem de ani buni.

Vlad venea regulat să o vadă pe Ilinca. Relația noastră era rece dar civilizată. Într-o zi mi-a spus:

— Ana… Ești bine?

L-am privit lung și i-am răspuns sincer:

— Încep să fiu.

Acum sunt aproape doi ani de când viața mea s-a schimbat radical. Încă mai doare uneori când văd familii fericite prin parc sau când Ilinca întreabă de ce nu stăm toți trei împreună ca înainte. Dar am învățat că pot fi puternică pentru ea și pentru mine.

M-am întrebat adesea: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să ne ridicăm după ce lumea ni se prăbușește?

Poate că nu există răspunsuri simple sau finale… Dar știu sigur că fiecare zi e o nouă șansă de a ne regăsi speranța.