O viață fără rădăcini: La 60 de ani, încă mai caut dragostea

— Mircea, tu chiar nu te-ai gândit niciodată să-ți faci o familie?
Vocea mamei răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de perișoare. Aveam 38 de ani atunci, dar întrebarea ei m-a urmărit ca un ecou încă douăzeci de ani. Am râs atunci, am făcut o glumă: „Mamă, eu sunt ca vinul, mă coc greu.” Ea a oftat și a schimbat subiectul, dar privirea ei tristă mi-a rămas în minte.

Anii au trecut ca trenurile prin gara din Ploiești, orașul meu natal. Prietenii mei — Sorin, Costel, Viorel — s-au însurat pe rând, au făcut copii, s-au mutat la casele lor. Eu am rămas același Mircea: același apartament cu două camere, aceleași ieșiri la bere vineri seara, aceleași glume despre politică și fotbal. Nu m-am simțit niciodată bătrân. Poate doar atunci când mă uitam în oglindă și vedeam firele albe din barbă.

Am avut femei în viața mea. Unele au vrut mai mult, altele au plecat fără să spună nimic. Pe Adina am iubit-o cel mai mult. Era profesoară de română, avea ochii verzi și râdea din orice. Am stat împreună trei ani. Într-o seară, după ce ne-am uitat la un film prost la televizor, mi-a spus: „Mircea, eu vreau un copil. Tu?” Am tăcut. A doua zi și-a strâns lucrurile și a plecat. N-am plâns atunci. Am plâns după vreo lună, când am găsit o carte de-a ei sub pat.

După Adina n-am mai lăsat pe nimeni să intre prea adânc. Am devenit expert în relații scurte, fără obligații. M-am mințit că-mi place libertatea. Că nu sunt făcut pentru compromisuri. Că nu vreau să mă trezesc dimineața lângă cineva care sforăie sau care mă ceartă că nu am dus gunoiul.

Mama a murit acum zece ani. La înmormântare, sora mea, Mariana, mi-a spus printre lacrimi: „Tu ce-o să faci când n-o să mai fie nimeni?” Am ridicat din umeri. Nu știam răspunsul.

Pensionarea a venit pe neașteptate. Parcă ieri eram la birou, făceam glume cu colegii și visam la concedii exotice. Acum mă trezeam dimineața fără niciun plan. Prietenii mei erau ocupați cu nepoții sau cu problemele lor de sănătate. Eu aveam doar liniștea apartamentului și televizorul care mergea pe fundal.

Apoi, într-o zi de martie, am cunoscut-o pe Natalia. Era la coadă la farmacie, certându-se cu farmacista că nu-i găsește rețeta compensată. Avea părul scurt, grizonat și ochii albaștri ca cerul de vară. Am intervenit să o ajut, iar ea mi-a zâmbit recunoscătoare.

— Mulțumesc! Nu mă descurc deloc cu sistemul ăsta nou…
— Nici eu! Dar măcar suntem doi pierduți în farmacie, nu?

Am râs amândoi și am ieșit împreună din farmacie. Am băut o cafea la colț și am vorbit două ore despre orice: despre filme vechi românești, despre cum era Ploieștiul în anii ’80, despre ce înseamnă să fii singur la bătrânețe.

Natalia era divorțată de douăzeci de ani. Avea un fiu plecat în Germania care îi trimitea bani dar nu o suna aproape niciodată. „M-am obișnuit cu singurătatea”, mi-a spus ea într-o seară când am invitat-o la mine să gătim împreună sarmale.

Am început să ne vedem tot mai des. Mergeam la teatru, la plimbare prin parc sau pur și simplu stăteam pe balcon și povesteam până târziu în noapte. Pentru prima dată după mulți ani simțeam că cineva mă vede cu adevărat.

Dar nu totul era roz. Sora mea a aflat că ies cu Natalia și a început să mă bată la cap:

— Mircea, la vârsta asta te apuci de iubit? Nu ți-e rușine? Ce-or să zică vecinii?

Am încercat să-i explic că nu-mi pasă ce zic vecinii, dar adevărul e că mă rodea rușinea. Mă simțeam ca un adolescent prins cu mâța-n sac.

Prietenii mei au râs când le-am spus:

— Băi Mircea, ai dat în mintea copiilor! La 60 de ani te apuci de aventuri?

Dar Natalia nu era o aventură. Era liniștea pe care n-am avut-o niciodată.

Într-o seară ploioasă de iunie, am întrebat-o dacă vrea să locuiască cu mine.

— Nu știu… Mi-e frică să nu stricăm ceva frumos. Și-apoi… lumea vorbește mult.
— Să vorbească! Eu m-am săturat să trăiesc după gura lumii.

A doua zi și-a adus două valize și o pisică bătrână pe nume Mitzi.

Viața noastră împreună nu e perfectă. Ne certăm din nimicuri — ba că pun prea mult usturoi în mâncare, ba că uit să cumpăr pâine. Uneori mă trezesc noaptea și mă întreb dacă n-am ratat totul: copii, familie, nepoți.

Dar dimineața când o văd cum îmi zâmbește somnoroasă și îmi face cafeaua exact cum îmi place, simt că nu e prea târziu pentru fericire.

Poate că nu toți suntem făcuți să urmăm același drum. Poate că dragostea vine când te aștepți mai puțin — chiar dacă ai părul alb și dureri de spate.

Oare câți dintre noi trăim cu adevărat sau doar bifăm etape pentru că „așa trebuie”? Dacă ați fi în locul meu, ați avea curajul să începeți totul de la capăt la 60 de ani?