O viață spulberată de o minciună: Mărturia unei mame acuzate pe nedrept

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă!
Cuvintele Anei au căzut ca un trăsnet în liniștea grea a sufrageriei noastre. Stătea în picioare, cu ochii roșii de plâns, iar vocea îi tremura de furie și dezamăgire. Soțul meu, Mihai, mă privea cu o privire pe care nu i-o mai văzusem niciodată: rece, distantă, ca și cum ar fi privit o străină.
— Ana, te rog, ascultă-mă! Nu am făcut nimic din ce spui! am încercat eu să mă apăr, dar cuvintele mi se înecau în lacrimi.

Totul a început într-o zi obișnuită de toamnă. Ana avea 17 ani și trecea printr-o perioadă dificilă. Era retrasă, nervoasă, iar eu încercam să fiu aproape de ea, să o înțeleg. Într-o seară, după o ceartă cu Mihai despre notele ei la școală, Ana a ieșit trântind ușa. A doua zi, am găsit-o plângând în camera ei. Am încercat să vorbesc cu ea, dar m-a respins brutal.

Nu mi-am imaginat niciodată că va urma ceva atât de grav. Două zile mai târziu, Mihai a venit acasă cu fața întunecată.
— Ce ai făcut cu Ana? m-a întrebat direct.
— Ce vrei să spui? am bâiguit eu.
— Spune că ai lovit-o. Că ai bătut-o pentru că nu a luat nota pe care o voiai tu.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Niciodată nu mi-am lovit copilul! Da, am ridicat vocea uneori, am certat-o când a greșit, dar niciodată nu am trecut acea linie. Am încercat să explic, să-i spun lui Mihai că nu e adevărat, dar el nu m-a crezut. Ana refuza să vorbească cu mine. Se baricadase în camera ei și îi spunea lui Mihai că îi e frică de mine.

Zilele au trecut ca prin ceață. Mihai a început să doarmă pe canapea. Nu mă mai privea în ochi. Mâncam singură la bucătărie, în timp ce ei doi se închideau în sufragerie. Am început să mă îndoiesc de mine însămi: oare am spus sau am făcut ceva ce Ana a interpretat greșit? Oare am fost prea dură?

Apoi au venit rudele. Sora mea, Ioana, a venit într-o zi și m-a întrebat direct:
— Ce-ai făcut cu fata? Toată lumea vorbește…
Am simțit rușinea arzându-mi obrajii. Nici măcar nu voiau să mă asculte. Toți păreau convinși că sunt vinovată.

Au urmat luni de tăcere și singurătate. Ana nu-mi răspundea la mesaje. Mihai a început să vină tot mai târziu acasă. Într-o zi, am găsit pe masa din bucătărie o hârtie: cererea de divorț. Am plâns ore întregi, până când nu am mai avut lacrimi.

Am rămas singură într-un apartament gol, cu pereții care păstrau ecoul râsetelor noastre de altădată. Prietenii au dispărut unul câte unul. La serviciu mergeam ca un robot, evitând privirile colegilor care șușoteau pe la colțuri.

Au trecut doi ani de atunci. Ana nu m-a căutat niciodată. Am aflat de la o vecină că s-a mutat la Cluj la facultate și că Mihai are pe altcineva. Viața mea s-a redus la rutina zilnică: serviciu-casă-somn.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un mesaj anonim: „Știu că nu ai făcut nimic rău.” Am recunoscut stilul Anei, dar nu am avut curajul să-i răspund. Poate era doar o iluzie.

Într-o zi, Ioana a venit la mine și mi-a spus:
— Ana a recunoscut că a mințit. Era supărată pe tine pentru că nu ai lăsat-o la o petrecere și a vrut să te pedepsească… Nu s-a gândit că totul va scăpa de sub control.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Toți acești ani de suferință… pentru un capriciu adolescentin? Pentru o răzbunare copilărească?

Am încercat să o sun pe Ana. Nu mi-a răspuns. I-am scris un mesaj: „Te iubesc orice ar fi.” Niciun răspuns.

Mihai m-a sunat după câteva zile.
— Îmi pare rău… N-am știut cum să gestionez situația… Poate putem vorbi cândva.
Vocea lui era stinsă, obosită.

Acum trăiesc cu această povară: să știu că am pierdut totul din cauza unei minciuni. Sufletul meu e sfâșiat între dorința de a ierta și neputința de a uita.

Uneori mă întreb: dacă dragostea unei mame poate supraviețui oricărei trădări, oare poate fi vreodată vindecată rana lăsată de propriul copil? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?