O viață trăită pentru alții: Povestea unei căsătorii forțate

— Nu vreau să mă mărit cu el, mamă! am auzit vocea Evei tremurând din camera alăturată, în timp ce eu stăteam pe hol, cu pumnii strânși și inima bătându-mi nebunește. Era o seară de aprilie, iar aerul mirosea a ploaie și a teamă. Tata îmi pusese mâna pe umăr, apăsând cu o greutate pe care nu o mai simțisem niciodată.

— Ești bărbat, Rareș. Trebuie să-ți asumi consecințele! Nu poți da bir cu fugiții acum, mi-a spus el cu voce joasă, dar hotărâtă.

Aveam douăzeci și doi de ani și habar n-aveam ce înseamnă să fii bărbat. O cunoșteam pe Eva de doar câteva luni, ne văzusem la o petrecere la Andreea, iar după câteva întâlniri stângace, totul s-a întâmplat prea repede. Când mi-a spus că e însărcinată, am simțit că pământul mi se surpă sub picioare. Nu eram pregătit să fiu tată, nici soț, nici măcar adult.

Familiile noastre s-au adunat la masa din sufrageria părinților mei. Mama Evei plângea încet, tata ei se uita la mine ca la un dușman. Mama mea încerca să ne convingă că „așa e viața”, că „o să vă obișnuiți unul cu altul”. Nimeni nu ne-a întrebat ce vrem noi cu adevărat.

— O să fie bine, Eva, i-am șoptit în drum spre starea civilă. Dar nici eu nu credeam ce spun.

Nunta a fost mică, grăbită, fără dansuri și fără râsete. Prietenii mei m-au bătut pe umăr și mi-au urat „casă de piatră”, dar în ochii lor vedeam mila. Eva era palidă și tăcută. În noaptea nunții am dormit fiecare pe marginea patului, ca doi străini care s-au rătăcit în aceeași cameră.

Au urmat luni de tăcere și încercări stângace de apropiere. Eva plângea des, iar eu mă refugiam în muncă sau ieșeam cu prietenii ca să uit de tot ce se întâmplase. Când s-a născut Ilinca, am simțit pentru prima dată o bucurie sinceră. Fetița noastră era lumina dintr-o casă mereu înnorată.

Dar nici măcar Ilinca nu a putut umple golul dintre noi. Ne certam din nimicuri: cine să spele vasele, cine să meargă la cumpărături, cine să stea cu copilul când celălalt voia o oră de liniște. Eva îmi reproșa că nu sunt prezent, eu îi reproșam că nu mă înțelege. Amândoi știam adevărul: nu ne iubeam și nu ne dorisem niciodată cu adevărat unul pe altul.

— De ce nu putem fi ca ceilalți? m-a întrebat într-o seară Eva, cu ochii roșii de plâns.

— Pentru că noi n-am avut niciodată o șansă să fim „noi”, i-am răspuns fără să mă uit la ea.

Anii au trecut greu. Am încercat să ne apropiem, am mers chiar la consiliere de cuplu la insistențele mamei mele. Psihologul ne-a întrebat ce ne dorim fiecare. Eva a spus „liniște”. Eu am spus „libertate”. Am ieșit din cabinet fără să ne spunem nimic.

Ilinca a crescut într-o casă unde dragostea era mereu mimată. Îmi aduc aminte cum într-o zi m-a întrebat:

— Tati, tu o iubești pe mami?

Am rămas blocat. Ce puteam să-i spun unui copil de șapte ani? Am zâmbit forțat și am schimbat subiectul. Dar întrebarea ei m-a urmărit nopți la rând.

Într-o vară, Eva mi-a spus că vrea să plece la sora ei la Cluj pentru câteva zile. Am rămas singur cu Ilinca și am simțit pentru prima dată liniștea pe care mi-o doream atât de mult. Am ieșit în parc, am mâncat înghețată și am râs împreună ca doi prieteni vechi. Atunci mi-am dat seama cât de mult pierdusem încercând să fiu ceea ce voiau alții.

Când Eva s-a întors, am avut cea mai grea discuție din viața mea.

— Nu mai pot, Rareș. Nu mai pot să trăiesc așa. M-am săturat să fim doi străini sub același acoperiș.

— Și eu m-am săturat, Eva. Dar ce facem cu Ilinca?

— O să-i fie mai bine cu doi părinți fericiți separat decât cu doi nefericiți împreună.

Am divorțat după opt ani de căsnicie trăită pentru alții. Familia mea a fost șocată, mama a plâns zile întregi și mi-a spus că „nu așa se face”. Tata nu mi-a mai vorbit luni bune. Prietenii mei au oftat ușurați pentru mine.

Ilinca a suferit cel mai mult. Primele luni după divorț au fost un coșmar: întrebări fără răspunsuri, lacrimi ascunse sub pernă, vinovăție care mă rodea zi și noapte. Dar încet-încet am început să reconstruim ceva autentic între noi doi: o relație bazată pe sinceritate și afecțiune reală.

Acum, după ani de zile, mă uit în urmă și mă întreb: dacă aș fi avut curajul să spun „nu” atunci când toți mă împingeau spre altar, cum ar fi arătat viața mea? Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar ca să nu dezamăgim pe alții?

Poate că uneori cel mai greu lucru nu e să-i faci fericiți pe ceilalți, ci să ai curajul să-ți asculți inima și să trăiești pentru tine însuți.