Oaspetele Neinvitat: Umbra Soacrei în Casa Mea

— Nu vreau să o văd în casa mea! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce îl priveam pe Radu, soțul meu, care stătea neputincios în pragul ușii. Mâinile îmi erau strânse pe cana de ceai, iar inima îmi bătea nebunește. Era deja a treia oară săptămâna asta când discutam despre mama lui, doamna Mariana, care părea să nu înțeleagă niciodată că intimitatea noastră nu era un loc public.

— E mama mea, Ioana, ce vrei să fac? Să-i spun să nu mai vină niciodată? a răspuns el, încercând să-și ascundă frustrarea.

— Da! Exact asta vreau! Nu mai suport să vină aici, să-ți critice cămașa, să-mi spună cum să gătesc sau să se uite la mine ca și cum aș fi o străină în propria casă!

Radu a oftat și a ieșit din bucătărie, lăsându-mă singură cu gândurile mele. M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în surdină. Nu era prima dată când mă simțeam invadată, dar de data asta simțeam că nu mai pot. De fiecare dată când Mariana venea la noi, casa se umplea de tensiune. Îmi critica mâncarea, ordinea din sufragerie, chiar și modul în care îi vorbeam lui Radu. „Nu așa l-am crescut eu”, spunea mereu cu un ton tăios.

Când ne-am mutat în apartamentul nostru din cartierul Drumul Taberei, am crezut că vom avea liniștea noastră. Dar Mariana găsea mereu motive să apară: ba cu o ciorbă „ca la mama acasă”, ba cu haine pentru Radu, ba doar ca să „vadă dacă suntem bine”. În realitate, venea să inspecteze și să-și impună regulile.

Într-o duminică dimineață, când abia mă trezisem și încă eram în pijamale, am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Mariana intrase fără să bată. Am simțit cum sângele mi se urcă la cap.

— Bună dimineața! Ce faceți voi aici? a întrebat ea cu un zâmbet fals.

— Bună dimineața, doamnă Mariana… am răspuns printre dinți.

Radu a apărut din dormitor și s-a luminat la față când și-a văzut mama. Eu am rămas blocată lângă aragaz, simțind că nu mai am aer.

— Ioana, ai pus prea mult ulei în tigaie. Știi că lui Radu nu-i place așa gras? m-a apostrofat ea imediat.

Am lăsat spatula jos și am ieșit pe balcon, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu era doar despre ulei sau despre mâncare. Era despre faptul că nu aveam niciun control asupra propriei mele vieți.

Seara aceea s-a terminat cu o ceartă între mine și Radu. El încerca să fie mediatorul perfect, dar nu reușea decât să mă facă să mă simt mai singură.

— Ioana, e mama… Nu pot s-o dau afară!

— Dar eu? Eu ce sunt pentru tine? De ce nu contează ce simt eu?

Am dormit separat în noaptea aceea. M-am gândit la părinții mei din Ploiești, la cât de mult își doreau să mă vadă fericită. Mama mi-a spus mereu: „Nu lăsa pe nimeni să-ți calce granițele.” Dar cum să-i explic lui Radu că mama lui era granița mea?

A doua zi, am decis să nu mai tac. Am sunat-o pe Mariana.

— Doamnă Mariana, vreau să vorbim.

— Sigur, draga mea. Vin imediat!

— Nu… Vreau să vorbim la telefon. Vreau să vă rog ceva: vă rog să ne anunțați înainte să veniți la noi și… dacă se poate… să veniți mai rar. Avem nevoie de intimitate.

A urmat o tăcere apăsătoare.

— Ioana, eu doar vreau binele vostru. Dacă nu mă vrei aici, spune-mi direct!

— Nu e vorba că nu vă vreau… Dar simt că nu mai am loc în propria casă.

A închis telefonul fără alt cuvânt. Seara, Radu a venit acasă supărat.

— Ce i-ai spus mamei? Plânge de două ore!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eram mereu vinovată pentru tot. Pentru lacrimile Marianei, pentru supărările lui Radu, pentru propria mea nefericire.

Zilele au trecut greu. Mariana nu a mai venit deloc. Casa era liniștită, dar între mine și Radu s-a instalat o răceală dureroasă. Vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programul de lucru.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Radu a venit acasă târziu și m-a găsit plângând pe canapea.

— Ioana… Ce facem noi aici?

— Nu știu… Nu mai știu cine suntem. Parcă suntem doi străini care locuiesc împreună.

S-a așezat lângă mine și m-a luat de mână.

— Îmi pare rău… N-am știut cum să gestionez totul. Mama e singură de când a murit tata… Și tu ești singură aici cu mine…

Am izbucnit în plâns amândoi. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că ne putem spune adevărul fără teamă.

— Poate ar trebui să mergem la un consilier de familie… Să ne ajute cineva din afară, a propus el timid.

Am acceptat. Știam că nu va fi ușor, dar era singura cale de a salva ceva din ceea ce fusesem odată.

Au trecut luni până când lucrurile au început să se schimbe. Mariana a învățat treptat să respecte limitele noastre — nu fără certuri și lacrimi — iar eu am învățat că uneori trebuie să ceri ajutorul altora ca să poți merge mai departe.

Acum mă uit la Radu și mă întreb: oare câte familii trăiesc același coșmar tăcut? Câte femei își pierd vocea între două generații care trag fiecare de ele? Voi ce ați fi făcut în locul meu?