Oglinda spartă a unei aniversări: Povestea mea despre trădare și regăsire
— Vlad, ai uitat că azi e aniversarea noastră? — vocea mea tremura, dar încercam să par calmă, în timp ce mă uitam la el cum își îndesa telefonul în buzunar și evita privirea mea.
Era ora șapte seara. Pe masă, două pahare de vin roșu, lumânări aprinse și un mic pachet argintiu legat cu fundiță albastră. Rezervasem masa la restaurantul nostru preferat din centrul Brașovului cu o lună înainte. Îmi amintesc cum am zâmbit când am primit confirmarea: „Doamna Ionescu, totul este pregătit pentru aniversarea dumneavoastră.”
Dar Vlad nu zâmbea. Se uita la mine ca și cum eram o străină. — Nu pot să vin la restaurant, Ana. Trebuie să vorbim. — vocea lui era rece, ca o lamă subțire care taie fără milă.
Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am încercat să glumesc, să detensionez atmosfera: — Ce s-a întâmplat? Ai uitat să cumperi flori? Nu-i nimic, știi că nu mă supăr…
El a oftat adânc și s-a așezat pe marginea patului. — Ana, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa. Sunt cu altcineva. De câteva luni. E mai tânără… Mă face să mă simt viu din nou.
Am rămas fără aer. Simțeam că totul se învârte în jurul meu. Am vrut să țip, să-l lovesc, să-l rog să nu plece. Dar am rămas nemișcată, cu mâinile strânse pe cutiuța cu brelocul de argint pe care îl comandasem special pentru el: „Vlad & Ana – 20 de ani”.
— Cum adică? Cine e? — am reușit să șoptesc.
— O cheamă Raluca. Are 29 de ani. Ne-am cunoscut la birou… Nu vreau să-ți fac rău, dar nu mai pot trăi o minciună.
Mi-am amintit de toate serile când întârziase acasă, de mesajele la care răspundea în baie, de mirosul străin de parfum pe cămășile lui. Am refuzat să văd adevărul. M-am mințit că suntem bine, că rutina e normală după atâția ani.
— Și copiii? Ce le spui? — am întrebat cu voce stinsă.
— Le vom spune împreună. Dar eu plec azi… Raluca mă așteaptă.
A luat o valiză pregătită dinainte și a ieșit fără să privească înapoi. Ușa s-a închis încet, dar zgomotul ei a răsunat ca un tunet în sufletul meu.
Am rămas singură în apartamentul nostru plin de amintiri: poze cu noi la mare, desenele copiilor pe frigider, cana lui preferată cu „Cel mai bun soț”. Am plâns ore întregi, până când lacrimile s-au uscat și nu am mai simțit nimic.
A doua zi dimineață, copiii au venit la mine în pat. Maria, fata noastră de 17 ani, m-a privit cu ochii roșii: — Tata nu mai vine acasă?
Nu am știut ce să-i spun. Cum să explici unui copil că dragostea părinților ei s-a terminat? Că tata a ales pe altcineva?
— O să fie bine, mami? — m-a întrebat Mihai, băiatul nostru de 12 ani.
— O să fie bine… — am mințit, încercând să-i strâng la piept cât mai tare.
Zilele care au urmat au fost un coșmar: telefoane de la rude curioase, priviri compătimitoare de la vecini, discuții interminabile cu avocați despre partaj și custodie. Mama mea a venit din Focșani să mă ajute. — Ana, trebuie să fii tare pentru copii! — îmi repeta ea mereu.
Dar eu nu voiam să fiu tare. Voiam doar să mă trezesc din coșmarul ăsta.
Într-o seară, după ce copiii au adormit, am găsit curajul să-i scriu lui Vlad un mesaj: „De ce? Ce are ea și nu am eu?”
Răspunsul lui a venit sec: „Nu e vina ta. Pur și simplu nu te mai iubesc.”
Atunci am simțit că mor a doua oară.
Au trecut luni până când am reușit să ies din casă fără să plâng. Am început să merg la terapie. Psiholoaga mea, doamna Dobre, m-a întrebat într-o zi: — Ana, cine ești tu fără Vlad?
Nu știam ce să răspund. Îmi construisem toată viața în jurul lui: soție perfectă, mamă devotată, angajată model la contabilitate. Dar eu? Cine eram eu?
Am început să scriu într-un jurnal. Să ies la plimbări lungi prin oraș. Să beau cafea singură la aceeași terasă unde mergeam cu Vlad când eram tineri și visam la o viață împreună.
Prietenii mei au încercat să mă ajute: — Ana, meriți mai mult! — îmi spunea Adina, colega mea de birou.
Dar cel mai greu era când îl vedeam pe Vlad cu Raluca prin oraș sau când copiii veneau triști de la el din weekenduri: — Tata are o casă nouă… Dar nu e ca acasă.
Am început să reconstruiesc totul de la zero: am redecorat apartamentul, am schimbat mobila din sufragerie, am aruncat toate lucrurile care îmi aminteau de el. Am început să gătesc doar ce-mi place mie și copiilor mei. Am mers cu Maria la teatru și cu Mihai la meciuri de fotbal.
Într-o zi, după aproape un an de la despărțire, m-am privit în oglindă și am zâmbit pentru prima dată sincer: „Ana, ai supraviețuit.”
Știu că rana trădării nu se va vindeca niciodată complet. Dar am învățat că pot fi întreagă chiar dacă cineva mi-a spart oglinda sufletului.
Mă întreb uneori: oare câte femei ca mine își ascund durerea sub zâmbete false? Câte dintre noi avem curajul să ne regăsim după ce totul se năruie? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să creadă că există viață și după trădare.