Oglinda spartă: Povestea mea despre trădare și regăsire

— Cum ai putut să-mi faci asta, Doru? Cum? Glasul meu tremura, răsunând în bucătăria noastră mică, unde aburii cafelei se amestecau cu mirosul amar al trădării. Doru stătea în fața mea, cu ochii în pământ, mâinile strânse pe marginea mesei. Pe masă, între noi, telefonul lui vibra insistent, dar niciunul nu îndrăznea să-l atingă.

Totul a început într-o seară obișnuită de joi. Mă întorsesem mai devreme de la serviciu, obosită după o zi lungă la școală — sunt profesoară de limba română la liceul din oraș. Am găsit telefonul lui Doru uitat pe canapea. Nu obișnuiam să-i verific lucrurile, dar ceva m-a împins să o fac. Poate privirea lui vinovată din ultimele săptămâni, poate distanța care crescuse între noi fără să-mi dau seama. Am deschis telefonul și am găsit un cont secret de e-mail, plin cu mesaje către o femeie pe nume Mirela. Cuvinte dulci, promisiuni, întâlniri ascunse. Lumea mea s-a spart ca o oglindă lovită de podea.

— Ivona, te rog… Nu e ceea ce crezi… a încercat el să spună, dar vocea i s-a stins sub greutatea tăcerii mele.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Blocul nostru vechi din cartierul Mărăști părea mai gri ca niciodată. Vecina de la trei striga la copii să nu mai bată mingea pe scară. Un câine lătra undeva în depărtare. Totul era la fel, doar eu nu mai eram aceeași.

În zilele care au urmat, am trăit ca într-un vis urât. Mama mă suna zilnic și simțea că ceva nu e în regulă.

— Ivona, ce ai? Parcă nu mai ești tu… Ai grijă de tine, fata mea.

Dar cum să-i spun mamei că bărbatul pe care l-am iubit zece ani m-a trădat? Cum să-i spun că nu mai știu cine sunt?

La școală, elevii mei observau că sunt absentă cu gândul.

— Doamna profesoară, v-ați supărat pe noi? m-a întrebat Ana-Maria într-o pauză.

Am zâmbit forțat și am dat vina pe oboseală. Dar adevărul era că mă simțeam goală pe dinăuntru.

Într-o seară, l-am confruntat pe Doru. Am vrut să aflu totul — de ce, de când, cu cine. El a recunoscut totul: Mirela era colega lui de la birou, divorțată, cu un copil mic. Începuse totul ca o joacă, dar apoi nu s-a mai putut opri.

— Nu te-am iubit mai puțin pe tine, Ivona… doar că m-am simțit invizibil acasă. Tu mereu obosită, mereu cu școala ta…

Cuvintele lui au fost ca niște cuțite răsucite în rană. M-am întrebat: oare chiar eu sunt de vină? Oare am greșit atât de mult încât el a căutat alinare în altă parte?

Sora mea, Camelia, a venit la mine într-o noapte când nu mai puteam dormi.

— Ivona, nu e vina ta! Bărbații găsesc mereu scuze pentru slăbiciunile lor. Nu-l lăsa să te facă să te îndoiești de tine!

Dar îndoiala deja mă măcina. M-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Chipul meu obosit, cearcănele adânci, ridurile fine apărute peste noapte… Unde dispăruse fata veselă care visa la o familie fericită?

Am început să scriu într-un jurnal. Noaptea, când Doru dormea pe canapea și eu plângeam în pernă, îmi așterneam gândurile pe hârtie:

„Nu știu dacă pot să-l iert. Nu știu dacă vreau să lupt pentru ceva ce s-a spart atât de tare. Dar nici nu știu cine sunt fără el…”

Prietenii mei au aflat curând ce s-a întâmplat. Unii mi-au spus să-l las fără regrete.

— Odată ce te-a trădat, o va face din nou! mi-a spus Raluca la o cafea.

Alții m-au sfătuit să încerc să-l iert pentru binele familiei.

— Toți avem greșeli… Poate merită o a doua șansă?

Dar nimeni nu putea lua decizia în locul meu.

Într-o duminică dimineață am mers la biserică. Preotul a vorbit despre iertare și puterea de a merge mai departe. Am plâns în tăcere printre bătrânele care își făceau cruce și copiii care alergau printre bănci.

Câteva zile mai târziu, Doru a venit acasă cu un buchet mare de crini albi — florile mele preferate.

— Ivona… Nu vreau să te pierd. Sunt dispus să fac orice ca să repar ce am stricat.

L-am privit lung. În ochii lui am văzut teamă și regret adevărat. Dar și eu aveam nevoie să mă regăsesc.

Am decis să plec pentru o vreme la sora mea la Cluj. Aveam nevoie de distanță ca să-mi aud gândurile fără zgomotul durerii.

În fiecare zi făceam plimbări lungi prin parc și scriam pagini întregi despre mine — nu despre noi. Am început să-mi amintesc cine eram înainte de Doru: o fată curajoasă, visătoare, care credea că poate schimba lumea prin cuvinte.

După două luni m-am întors acasă. Doru era acolo, așteptându-mă cu răbdare. Am stat față în față la aceeași masă unde izbucnise totul.

— Nu știu dacă pot uita vreodată ce ai făcut… Dar vreau să încerc să mă iert pe mine întâi. Să văd dacă pot fi fericită cu sau fără tine.

El a dat din cap încet și mi-a luat mâna peste masă.

— Orice decizie vei lua, o voi respecta.

Nu știu ce va fi mâine. Poate vom reuși să ne reconstruim căsnicia sau poate drumurile noastre se vor despărți definitiv. Dar știu sigur că nu voi mai accepta niciodată să fiu invizibilă — nici pentru el, nici pentru mine însămi.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să ne privim în oglinda spartă și să ne reconstruim din cioburi?