Oglinda spartă: Povestea trădării, luptei și regăsirii de sine – confesiunea Anei din București

— Ana, nu mai pot să trăiesc așa. Trebuie să-ți spun ceva, a rostit Vlad cu vocea tremurată, evitându-mi privirea. Era o seară ploioasă de octombrie, iar picăturile izbeau geamul sufrageriei noastre din Drumul Taberei ca niște bătăi în ușă. Am simțit cum inima mi se strânge, ca și cum ar fi presimțit furtuna ce urma să se dezlănțuie.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea. Copiii dormeau deja, iar liniștea casei părea să apese pe umerii mei mai greu ca niciodată.

Vlad a tras aer adânc în piept și a rostit cuvintele care mi-au sfărâmat lumea: — Am pe altcineva. De un an. Și are un copil cu mine.

Pentru o clipă, am simțit că nu mai respir. Tot ce știam despre viața mea, despre familia noastră, s-a făcut țăndări. M-am ridicat brusc de pe canapea, aproape răsturnând ceștile de ceai rămas neterminat.

— Cum ai putut? Cum ai putut să-mi faci asta? am urlat, iar vocea mea a spart liniștea nopții ca un geam spart. Vlad a încercat să se apropie de mine, dar l-am împins cu toată forța pe care o mai aveam.

— Ana, îmi pare rău… Nu am vrut să te rănesc… Nu știu cum am ajuns aici…

— Nu știi?! Ai avut un an să te gândești! Un an în care eu am crescut copiii noștri, am mers la serviciu, am făcut totul pentru noi! Și tu… tu ai avut o altă viață!

Am fugit în dormitor și m-am prăbușit pe podea. Am plâns până nu am mai avut lacrimi. În mintea mea se derulau scenele ultimului an: serile când Vlad întârzia la birou, mesajele pe care le scria pe ascuns, distanța tot mai mare dintre noi. Cum de nu am văzut nimic?

A doua zi dimineață, am privit chipurile copiilor mei – Ilinca și Radu – dormind liniștiți. Am simțit o furie uriașă față de Vlad, dar și față de mine însămi. Cum îi voi proteja acum? Cum le voi explica că tata nu va mai fi acasă în fiecare seară?

Când Vlad a plecat la serviciu, am sunat-o pe mama. — Mamă, Vlad m-a înșelat. Are un copil cu altcineva. Vocea mi s-a frânt la capătul propoziției.

Mama a oftat adânc. — Ana, trebuie să fii tare pentru copii. Nu ești singură. Vin la tine imediat.

În următoarele zile, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie. Vlad venea și pleca, încercând să explice, să ceară iertare, să promită că va fi tată pentru copii. Eu nu puteam decât să-l privesc cu ură și dispreț.

— Ana, nu vreau să pierd copiii. Te rog… putem găsi o cale? spunea el într-o seară.

— Nu există cale! Ai distrus totul! Ai mințit! Ai trădat!

Mama încerca să mă liniștească. — Gândește-te la copii, Ana. Ei au nevoie de ambii părinți.

— Dar eu? Eu ce fac cu durerea asta? Cine are grijă de mine?

Am început să mă izolez. Mergeam la serviciu – eram contabilă la o firmă mică din centru – dar nu mă puteam concentra. Colega mea, Simona, a observat că ceva nu e în regulă.

— Ana, ce s-a întâmplat? Pari absentă…

Am izbucnit în plâns în biroul mic și prăfuit. Simona m-a îmbrățișat fără să spună nimic. A fost prima dată când m-am simțit înțeleasă după mult timp.

Seara, după ce copiii adormeau, mă uitam în oglindă și nu mă recunoșteam. Chipul meu era obosit, ochii umflați de plâns. Cine sunt eu fără Vlad? Cine sunt eu fără familia mea?

Au urmat luni grele: avocați, discuții despre custodie, vizite la psiholog pentru copii. Radu a început să facă pipi în pat; Ilinca nu mai voia să meargă la școală.

Într-o zi, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, tata nu ne mai iubește?

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Ba da, iubita mea… doar că uneori oamenii mari fac greșeli mari.

Într-o duminică dimineață, mama mi-a adus o cafea la pat.

— Ana, trebuie să te ridici. Copiii au nevoie de tine întreagă. Nu lăsa trădarea lui Vlad să te distrugă.

Am privit-o lung și am izbucnit din nou în plâns.

— Nu știu dacă pot…

— Poți! Ești fiica mea! Ești mai puternică decât crezi!

Cu timpul, am început să mă reconstruiesc. Am mers la terapie, am ieșit cu copiii în parc, am acceptat ajutorul prietenilor. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, tristețe, frică.

Într-o zi, Simona m-a invitat la teatru. Am râs pentru prima dată după mult timp. Mi-am dat seama că viața nu s-a terminat odată cu trădarea lui Vlad.

După aproape un an de la acea seară fatidică, am privit din nou în oglindă. De data asta m-am recunoscut: eram tot eu – dar mai puternică, mai conștientă de cine sunt și ce merit.

Vlad vine încă să-i vadă pe copii. Încercăm să fim civilizați pentru binele lor. Dar între noi nu mai există nimic altceva decât trecutul.

M-am întrebat adesea: Cum poți ierta o asemenea trădare? Poate cineva să fie din nou întreg după ce inima i-a fost spartă ca o oglindă? Voi ce credeți?