Oglinzile din Liceul „Mihai Eminescu”

— Nu mai puneți mâna pe oglindă, măi copii! strigă tanti Viorica, cu vocea ei răgușită, în timp ce încerca să curețe urmele de ruj roșu de pe oglinda băii fetelor. Era a treia oară săptămâna asta când găsea aceeași mizerie. Eu, Mara, stăteam cu spatele lipit de ușă, cu inima bătându-mi nebunește. Știam cine făcuse gluma. Știam și că nu era prima dată.

Totul începuse ca o prostie. Într-o pauză, Irina, cea mai populară fată din clasă, venise cu ideea: „Hai să vedem dacă tanti Viorica chiar spală oglinzile sau doar se preface! Punem ruj pe ele și vedem dacă mai rămâne ceva.” Am râs atunci, dar râsul mi s-a blocat în gât când am văzut cât de greu îi era femeii să curețe urmele. Avea mâinile crăpate de la detergenți ieftini și ochii obosiți de la nopțile nedormite.

— Mara, tu ce zici? Ești cu noi? mă întrebase Irina, privindu-mă insistent.

Am dat din cap fără să spun nimic. Nu voiam să par plictisitoare sau să mă excludă din gașcă. Așa că am tăcut și am privit cum Irina și celelalte două fete, Ana și Roxana, lăsau urme de buze pe oglindă, chicotind ca niște copii mici.

A doua zi, tanti Viorica a venit la noi în clasă. Avea ochii roșii și vocea tremurată.

— Vreau doar să vă rog să nu mai faceți asta. Nu e ușor să curăț oglinzile astea, iar rujul intră în sticlă și nu mai iese. Eu nu am bani să plătesc dacă se strică.

Irina a ridicat din umeri. — Nu noi am făcut, tanti Viorica. Poate băieții.

Am simțit cum mă înroșesc la față. M-am uitat la podea și mi-am mușcat buza. În pauză, Irina a râs:

— Ai văzut ce fraieră e? Chiar crede că ne poate opri!

În seara aceea, acasă, mama m-a întrebat:

— Ce ai pățit? Pari abătută.

Am vrut să-i spun, dar m-am temut că o să mă certe sau că o să sune la școală. Tata era la muncă în Germania și mama muncea două schimburi la supermarket. Nu voiam să-i dau încă o grijă.

A doua zi dimineață, când am intrat în baie, tanti Viorica era acolo cu directoarea școlii, doamna Popescu. Oglinda era acoperită cu pete roșii și câteva urme de degete.

— Cine a făcut asta? a întrebat directoarea cu voce aspră.

Nimeni n-a spus nimic. Irina s-a uitat la mine cu o privire care spunea clar: „Să nu scoți un cuvânt!”

Directoarea a decis că toată clasa va rămâne după ore să curețe băile. Am simțit un nod în gât. Când am ieșit pe hol, tanti Viorica m-a prins de mână.

— Mara, tu ești fată bună. Spune-mi adevărul: ai fost acolo?

Am simțit cum mă sufoc de rușine. Am dat din cap că nu, apoi am fugit la toaletă și am plâns în liniște.

După ore, am curățat oglinzile împreună cu ceilalți colegi. Irina făcea glume pe seama lui tanti Viorica:

— Uite ce ușor e! De ce se plânge atâta?

Dar eu vedeam altceva: vedeam cum femeia aceea obosită își ștergea lacrimile pe furiș și cum fiecare gest al nostru o rănea mai tare decât orice pată de ruj.

În zilele următoare, atmosfera s-a schimbat. Tanti Viorica nu mai saluta pe nimeni. Mergea cu capul plecat și nu mai vorbea nici cu profesoarele. Într-o zi n-a mai venit deloc. Am aflat că fusese chemată la director pentru „comportament nepotrivit” — cineva spusese că a țipat la elevi.

M-am simțit vinovată până în măduva oaselor. Într-o seară, i-am spus mamei totul. A oftat adânc și m-a luat în brațe.

— Mara, uneori tăcerea doare mai tare decât orice faptă rea. Trebuie să-ți asumi greșelile.

A doua zi am mers la școală hotărâtă să spun adevărul. Am intrat în biroul directoarei și am povestit totul: cine a făcut gluma, cum am tăcut și cum m-am simțit vinovată.

Directoarea m-a privit lung.

— Ești curajoasă că ai recunoscut. Dar răul e făcut deja. Tanti Viorica nu va mai lucra aici.

Irina m-a urât din clipa aceea. Colegii au început să mă evite sau să mă bârfească pe la colțuri. M-am simțit singură ca niciodată.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, am văzut-o pe tanti Viorica în piață, vânzând legume lângă o tarabă veche. M-am apropiat timid.

— Îmi pare rău… pentru tot ce s-a întâmplat.

M-a privit cu ochii ei blânzi, dar triști.

— Să nu faci niciodată rău unui om care muncește cinstit, Mara. Și nici să nu taci când vezi nedreptate.

Am plecat plângând spre casă. De atunci port mereu cu mine povara acelei oglinzi murdare — nu doar de ruj, ci de rușine și regret.

Mă întreb uneori: câți dintre noi alegem tăcerea din frică sau comoditate? Și cât de greu e să repari ceea ce ai stricat fără să vrei?