Opt ani de tăcere: Povestea mea cu socrul nurorii mele

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele în bucătăria mică, luminată slab. Ilinca, nora mea, s-a oprit din aranjat masa și m-a privit cu ochii mari, dar nu a spus nimic. În camera de alături, domnul Dinu, tatăl ei, tușea încet, ca un ceasornic stricat care nu se mai oprește niciodată.

Așa a început ultimul meu an din cei opt petrecuți având grijă de el. Nu eram rudă cu domnul Dinu. Îl cunoscusem abia după ce Ilinca s-a măritat cu fiul meu, Radu. Când a rămas singur și bolnav, Ilinca a venit plângând la noi: „Nu am pe nimeni altcineva, mamă Viorica. Te rog…”. Radu a ridicat din umeri: „E tatăl ei, ce să facem?”.

La început am acceptat din milă. M-am gândit că e doar pentru câteva luni, până se pune pe picioare. Dar lunile s-au transformat în ani. Boala lui Dinu s-a agravat, iar eu am devenit umbra lui: îi dădeam medicamentele, îi schimbam lenjeria, îi găteam mâncărurile preferate — ciorbă de perișoare și plăcintă cu mere — și îi ascultam poveștile despre tinerețea lui la Bacău.

În tot acest timp, Ilinca și Radu erau ocupați cu serviciul și copiii. „Mamă Viorica, ești o comoară!”, îmi spunea Ilinca uneori pe fugă, dar niciodată nu se oprea să mă întrebe cum mă simt sau dacă am nevoie de ajutor. Radu era și mai distant: „E bătrân, ce să-i faci? Oricum nu mai are mult.”

Într-o zi de iarnă, când afară ningea ca-n povești și eu încercam să-i schimb pansamentul lui Dinu, acesta m-a prins de mână cu o forță neașteptată:
— De ce faci toate astea pentru mine? Nici măcar nu suntem rude.
Am simțit un nod în gât. Nu știam ce să-i răspund. Poate din milă? Poate dintr-un simț al datoriei? Sau poate pentru că nu voiam ca Ilinca să sufere?

Au trecut anii. Prietenele mele mă întrebau la telefon:
— Viorico, tu nu mai ai viață? Nu ai și tu dreptul la liniște?
Le răspundeam mereu același lucru: „Dacă nu eu, atunci cine?” Dar în sufletul meu creștea o amărăciune pe care nu o puteam rosti nimănui.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Dinu și am stins lumina în camera lui, am găsit-o pe Ilinca în bucătărie, plângând în tăcere.
— Ce s-a întâmplat? — am întrebat-o blând.
— Sunt obosită… Nu mai pot cu toții pe umerii mei… Copiii, serviciul, tata…
Am simțit cum mi se strânge inima. Eu eram cea care îl îngrijea pe tatăl ei, dar ea simțea povara la fel de apăsătoare.

În ziua când Dinu a murit, casa a fost plină de lume: rude, vecini, prieteni vechi. Toți au venit să-și ia rămas bun. Ilinca plângea necontrolat, iar Radu stătea retras într-un colț. Eu am stat lângă sicriu până la final. Nimeni nu mi-a spus un cuvânt de mulțumire. Nici măcar un gest mic — o mână pe umăr sau o privire caldă.

După înmormântare, casa s-a golit rapid. Ilinca și Radu au revenit la viața lor agitată. Eu am rămas singură în bucătărie, privind cana de ceai aburind pe masă.

Au trecut luni de atunci. Uneori mă gândesc că poate am greșit acceptând totul fără să cer nimic în schimb. Poate că oamenii se obișnuiesc prea repede cu sacrificiul altora și uită să fie recunoscători.

Într-o zi, nepotul meu cel mic, Vlad, a venit la mine și mi-a spus:
— Bunico, tu ai fost ca o mamă pentru bunicul Dinu.
Atunci am plâns pentru prima dată după mult timp. Poate că doar copiii mai văd adevărul.

Acum mă întreb: oare bunătatea trebuie să fie mereu tăcută? Merită să te sacrifici pentru ceilalți dacă nimeni nu-ți mulțumește vreodată? Sau ar trebui să cerem și noi ceva înapoi — măcar o vorbă bună?