„Până nu-l lasă, nu mai vede niciun ban de la noi”: Povestea unei mame între dragoste și disperare

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să văd cum Irina se stinge lângă omul ăsta! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce soțul meu își turna încă un pahar de vin.

Mihai a oftat adânc, fără să mă privească. — Și ce vrei să facem, Elena? Să ne băgăm peste ei? Să-i spunem noi cum să-și trăiască viața?

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie, cu mâinile încleștate pe marginea mesei. În minte îmi răsunau ultimele cuvinte ale Irinei: „Mamă, nu mai pot. Nu mai știu cum să-l fac să înțeleagă. Dar nu pot să-l las, copiii au nevoie de tată.”

Irina, fata mea cea mare, mereu atât de puternică și ambițioasă, ajunsese o umbră. De când l-a cunoscut pe Radu, viața ei s-a schimbat. La început părea un băiat bun, muncitor, cu vise mari. Dar visele s-au risipit repede. De un an, Radu nu mai are serviciu stabil. Se mai duce pe ici, pe colo, la vreo lucrare sau la vreo rudă care are nevoie de ajutor, dar banii nu ajung niciodată acasă. Irina e în concediu de creștere copil și abia reușește să plătească facturile și să pună ceva pe masă pentru cei doi copii.

— Elena, nu putem să-i dăm bani la nesfârșit. Îi ajutăm de luni bune și tot acolo sunt. Poate dacă n-ar mai avea sprijinul nostru, Irina ar înțelege că trebuie să facă o schimbare, a spus Mihai, privind în gol.

Mi-am mușcat buza de jos. Mă simțeam vinovată că gândul acesta îmi dădea o urmă de speranță. Poate chiar așa era: poate dacă n-ar mai avea pe cine să se bazeze, ar găsi curajul să-l lase pe Radu. Dar cum să-mi las fata fără ajutor? Cum să-mi las nepoții flămânzi?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, ascultând ticăitul ceasului și gândindu-mă la Irina. M-am întors în timp, la serile când îi citeam povești înainte de culcare și îi promiteam că o voi proteja mereu.

A doua zi am sunat-o.

— Mamă, sunt la piață cu copiii. Ce s-a întâmplat? a întrebat ea, obosită.

— Irina… trebuie să vorbim serios. Nu mai putem continua așa. Eu și tatăl tău… nu te mai putem ajuta financiar până nu iei o decizie cu Radu.

A urmat o tăcere grea.

— Mamă… dar cum să fac asta? Nu pot să-l las! Copiii…

— Copiii au nevoie de liniște și siguranță, Irina! Nu poți să tragi singură tot greul! Radu trebuie să-și asume responsabilitatea!

Am auzit-o cum își șterge nasul. — Știu… dar mi-e frică. Dacă pleacă și nu mă mai ajută deloc? Dacă rămân singură?

— Ești mai puternică decât crezi. Și nu vei fi niciodată singură, i-am spus cu vocea tremurândă.

După convorbire am izbucnit în plâns. Mă simțeam ca o trădătoare. Cum să-mi pun fata la zid? Dar altfel nu se mai putea.

În zilele următoare, Mihai a fost rece cu mine. — Ai făcut bine, Elena. Poate așa se trezește și Radu.

Dar Radu nu s-a trezit. Ba din contră, a început să vină acasă tot mai târziu și să ridice tonul la Irina. Într-o seară m-a sunat plângând:

— Mamă, nu mai pot! Azi a venit beat acasă și a spart farfuria preferată a Mariei! Copiii s-au speriat… Ce să fac?

— Vino la noi! Ia copiii și vino la noi! i-am strigat fără să mă gândesc.

A doua zi dimineață, Irina a apărut la ușă cu ochii umflați de plâns și cu copiii adormiți în brațe. Am luat-o în brațe și am simțit cât de mică și fragilă e acum fata mea cea mare.

— Mamă… dacă nu mă ajuți acum… nu știu ce fac…

Am privit-o lung și am simțit cum mi se rupe sufletul. — Te voi ajuta mereu, dar trebuie să înțelegi că nu poți merge înainte așa. Trebuie să te gândești la tine și la copii.

Au urmat zile grele. Radu a venit de câteva ori la ușă, urlând că vrea să-și vadă copiii. Mihai l-a dat afară de fiecare dată.

Irina era sfâșiată între frică și vinovăție. — Dacă divorțez… ce vor spune vecinii? Ce va zice lumea? Cum o să mă descurc singură?

— Lumea va vorbi oricum, i-am spus într-o seară când stăteam amândouă pe canapea, cu copiii dormind lângă noi. Dar tu trebuie să fii bine pentru ei.

Au trecut luni până când Irina a avut curajul să depună actele de divorț. A fost un proces lung și dureros. Radu a încercat să o convingă să se întoarcă, apoi a amenințat-o că îi va lua copiii. Am fost lângă ea la fiecare pas.

Într-o zi, după ce s-a terminat totul la tribunal, Irina m-a privit cu ochii plini de lacrimi:

— Mamă… ai avut dreptate. Dar doare al naibii de tare.

Am strâns-o în brațe și am plâns împreună.

Acum Irina începe încet-încet să-și refacă viața. A găsit un job part-time la o librărie din cartier și copiii merg la grădiniță. Dar rana e încă acolo.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine forțând-o să ia decizia asta. Poate dacă aș fi avut mai mult răbdare… poate dacă l-aș fi confruntat pe Radu altfel…

Dar oare câte mame din România nu trec prin același chin? Câte femei rămân captive din frică sau rușine? Și câți copii cresc în case unde dragostea e doar un cuvânt gol?

Oare am făcut bine? Sau am rupt ceva ce nu se va mai repara niciodată?