Păpușa de porțelan și jucăria interzisă: Povestea unui dar care doare

— Nu pune mâna, Filip! Nu e pentru acasă, îi șoptește soacra mea, doamna Lidia, cu voce aspră, în timp ce băiețelul meu se uită cu ochii mari la mașinuța roșie, lucioasă, de pe raftul din sufrageria lor. Mă uit la el și simt cum mi se strânge inima. Are doar șase ani și deja învață că există lucruri care nu-i sunt permise, nu pentru că a greșit cu ceva, ci pentru că nu ne permitem să le avem.

E sâmbătă după-amiază, iar noi suntem din nou la vila socrilor din Pipera. E cald, miroase a cafea proaspătă și a prăjituri scumpe, dar eu mă simt ca o musafiră nedorită. Soțul meu, Radu, stă la masă cu tatăl lui, domnul Mircea, discutând despre afaceri și bani, ca de obicei. Eu încerc să-mi țin băiatul ocupat, să nu deranjeze, să nu atingă nimic din ceea ce nu-i aparține.

— Lasă-l, mamă, să se joace! intervine Radu, dar vocea lui e slabă, aproape rușinată. Știe și el că nu are putere aici.

— Nu vreau să se strice jucăriile. Sunt scumpe, nu ca prostiile alea de plastic pe care le aveți voi acasă, răspunde Lidia fără să mă privească. Mă ustură fiecare cuvânt.

Filip se uită la mine cu ochi rugători. Îi zâmbesc forțat și îi spun:

— Hai să mergem în grădină, iubire.

Dar el rămâne nemișcat lângă raftul cu jucării. Printre ele e și o păpușă de porțelan pe care o admirase data trecută. Atunci, Lidia i-a spus că e doar de decor și că nu are voie să o atingă. De atunci, Filip întreabă mereu dacă poate să o vadă.

— De ce nu pot să iau și eu o jucărie acasă? mă întreabă el în drum spre grădină.

Nu știu ce să-i răspund. Îmi vine să plâng. Îmi vine să urlu la cer că nu e drept ca un copil să sufere pentru că părinții lui nu au bani.

Când am rămas însărcinată cu Filip, Radu tocmai își pierduse jobul. Am crezut că vom reuși să ne descurcăm împreună, dar viața ne-a aruncat mereu la marginea lipsurilor. Eu lucrez la o farmacie din cartier, el face mici reparații pe unde apucă. Socrii ne-au ajutat la început cu niște bani pentru chirie, dar niciodată nu ne-au lăsat să uităm asta.

— Să nu crezi că banii cresc în copaci! îmi spunea Lidia ori de câte ori îi ceream ajutorul. Dar pentru ei banii chiar par să crească în copaci: vacanțe la munte, haine de firmă, mobilă nouă în fiecare an.

În ziua aceea, după ce Filip s-a jucat puțin în grădină cu mingea găurită pe care am adus-o de acasă, Lidia a venit la noi cu un zâmbet fals:

— Am o surpriză pentru Filip! Uite ce ți-a adus bunica!

A scos dintr-o pungă o cutie mare cu un trenuleț electric — exact modelul pe care Filip îl văzuse într-o reclamă la televizor și pe care mi-l ceruse de Crăciun. Ochii lui s-au luminat instantaneu.

— Mulțumesc! Pot să-l iau acasă?

Lidia a râs scurt:

— Nu, dragule! Aici rămâne. Să te joci când vii la noi. Acasă n-ai unde să-l pui oricum.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Filip s-a uitat la mine dezamăgit și a lăsat capul în jos.

— Hai să mergem acasă, i-am spus încet.

Pe drum, Filip n-a scos niciun cuvânt. Când am ajuns în garsoniera noastră micuță din Colentina, s-a trântit pe pat și a început să plângă încet. M-am așezat lângă el și l-am strâns în brațe.

— De ce bunica nu mă lasă să iau trenulețul acasă? Nu sunt destul de cuminte?

— Nu e vina ta, puiule…

Dar cum să-i explic unui copil că uneori oamenii mari fac cadouri doar ca să arate cât au și cât pot? Că uneori generozitatea doare mai tare decât lipsa?

În seara aceea am avut o discuție aprinsă cu Radu.

— Nu mai vreau să mergem la ai tăi! Nu mai suport să-l văd pe Filip suferind pentru niște jucării!

— Ce vrei să fac? Să rup legătura cu părinții mei?

— Vreau doar să ne respecte! Să nu-l mai umilească pe copil!

Radu a tăcut mult timp. Știam că îi e greu. Știam că și el se simte mic în fața lor.

A doua zi dimineață am găsit pe masă un bilet: „M-am dus la tata să vorbesc cu el.”

Când s-a întors, avea ochii roșii.

— Tata zice că exagerezi. Cică ar trebui să fim recunoscători că Filip are acces la jucării scumpe măcar când merge la ei…

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință.

Au trecut luni de atunci. Filip merge tot mai rar la bunici. De fiecare dată când vine acasă e trist și tăcut. Într-o zi mi-a spus:

— Mami, când o să fiu mare o să am bani mulți și o să cumpăr jucării pentru toți copiii care n-au voie să le ia acasă.

Mi-au dat lacrimile. Poate că nu pot schimba lumea în care trăim, dar pot încerca să-l cresc pe Filip altfel decât au făcut-o socrii mei.

M-am întrebat adesea: oare câți copii cresc cu dorințe interzise doar pentru că adulții din jurul lor confundă generozitatea cu puterea? Oare cât valorează un zâmbet sincer față de o jucărie scumpă ținută sub cheie?