Peste noapte, familia mea s-a dublat: Povestea unei mame între adopție și miracol

— Nu știu dacă pot, Vlad! Nu știu dacă pot să fiu mamă pentru atâția copii, a izbucnit vocea mea printre lacrimi, în timp ce stăteam pe marginea patului, cu testul de sarcină în mână. Vlad s-a apropiat încet, cu pași grei, și m-a cuprins în brațe. Mirosea a cafea și a iarnă, iar mâinile lui tremurau la fel ca ale mele.

Totul a început cu o decizie luată din disperare și speranță. După cinci ani de încercări zadarnice, tratamente dureroase și promisiuni spulberate, medicul mi-a spus răspicat: „Irina, șansele sunt aproape nule.” Am simțit atunci că tot universul meu se prăbușește. Vlad a tăcut mult timp după aceea. Într-o seară friguroasă de decembrie, mi-a spus: „Hai să adoptăm. Sunt atâția copii care au nevoie de noi.”

Nu a fost ușor. Birocrația românească ne-a măcinat nervii: dosare peste dosare, anchete sociale, vizite inopinate ale asistentului social, întrebări incomode despre veniturile noastre, despre copilăria noastră, despre ce am face dacă unul dintre copii ar avea probleme grave de sănătate. Am simțit că trebuie să ne dezbrăcăm sufletul în fața unor străini care nu păreau să creadă că suntem pregătiți.

După luni întregi de așteptare, într-o zi mohorâtă de martie, am primit un telefon. „Avem doi frați, Mihai și Radu. Sunt inseparabili. Au 5 și 7 ani. Îi vreți pe amândoi?” Am simțit cum mi se oprește respirația. Vlad m-a privit lung și a spus doar atât: „Da.”

Prima întâlnire cu băieții a fost stângace. Mihai nu se uita la noi deloc, iar Radu ne studia cu ochii mari și speriați. Educatoarea mi-a șoptit: „Nu vă faceți iluzii. Nu vor vorbi mult la început.” În drum spre casă, băieții au stat lipiți unul de altul pe bancheta din spate, ca două vrăbii plouate.

Primele săptămâni au fost un coșmar dulce-amar. Radu plângea noaptea și striga după mama lui biologică. Mihai refuza să mănânce orice nu era supă cu tăiței. Vlad încerca să fie calm, dar îl vedeam cum se ascunde în baie și oftează adânc. Eu mă simțeam ca o impostoră: nu eram mama lor adevărată, iar dragostea mea părea să nu ajungă la ei.

Apoi, într-o dimineață, Mihai a venit la mine în bucătărie și mi-a spus încet: „Pot să te strig mami?” Am izbucnit în plâns și l-am îmbrățișat strâns. Din acea zi, ceva s-a schimbat între noi.

Când credeam că viața începe să se așeze, am început să mă simt rău: greață, oboseală, amețeli. Am crezut că e stresul sau vreo viroză de la copii. Dar testul de sarcină mi-a dat peste cap toate planurile: două liniuțe roz. Vlad a râs și m-a luat în brațe: „E un miracol!”

La primul control ecografic, doctorița s-a uitat lung la monitor și apoi la mine: „Sunteți pregătită pentru o surpriză? Aveți tripleți.” Am simțit că mă prăbușesc pe loc. Vlad a rămas fără cuvinte.

De atunci, viața noastră a devenit o cursă nebună între griji, liste de cumpărături interminabile și nopți nedormite. Mama mea a venit din Bacău să mă ajute, dar nu s-a putut abține să nu comenteze:
— Irina, tu realizezi ce faci? Cinci copii! Cum o să vă descurcați?

Tata a tăcut mult timp. Într-o seară, când Mihai s-a lovit la genunchi și eu l-am pansat cu mâinile tremurânde, tata s-a apropiat și mi-a spus încet:
— Ești mai puternică decât crezi.

Prietenii noștri au început să ne evite. Unii spuneau că suntem inconștienți. Alții ne admirau de la distanță. Doar vecina de la trei, tanti Lenuța, venea zilnic cu o farfurie de sarmale sau o plăcintă cu mere.

Când tripleții s-au născut prematur, am stat trei săptămâni în spital cu inima cât un purice. Radu și Mihai au desenat acasă un afiș mare pe care scria: „Bine ai venit acasă, mami!” Când am intrat pe ușă cu bebelușii în brațe, băieții au alergat spre mine și m-au îmbrățișat strâns.

Au urmat luni grele: colici, febră, nopți albe, certuri cu Vlad din cauza oboselii. Uneori mă uitam în oglindă și nu mă mai recunoșteam: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, haine pătate cu lapte sau piure de morcovi.

Într-o seară târzie, când toți copiii dormeau și Vlad spăla biberoane în bucătărie, m-am așezat pe podea lângă pătuțuri și am început să plâng în hohote. M-am întrebat dacă fac destul pentru ei sau dacă îi voi traumatiza fără să vreau.

Dar dimineața următoare, când Mihai mi-a adus un desen cu toată familia noastră ținându-se de mână sub un curcubeu uriaș și mi-a spus: „Ești cea mai bună mamă din lume”, am simțit că poate totul are sens.

Acum suntem șapte la masă. Casa e plină de râsete, țipete și jucării împrăștiate peste tot. Uneori mă simt copleșită de frică și nesiguranță. Alteori simt că iubirea asta imensă mă ține la suprafață.

Oare există vreo mamă care să nu se teamă că nu e suficient de bună? Voi cum ați face față unei asemenea provocări?