Plastenicul spart și viclenia femeiască: Povestea care a zguduit două familii

— Ce-ai făcut, Ilie?!, am strigat, alergând spre fereastra spartă a plastenicului. Era încă întuneric, dar țipătul meu a trezit toată casa. Mama a ieșit în papuci, cu halatul strâns la piept, iar tata a venit bombănind, cu ochii încă lipiți de somn. Ilie, soțul meu, stătea în mijlocul curții, cu mâinile ridicate a neputință, privind la cioburile împrăștiate peste roșiile abia înflorite.

— Nu eu, Maria, nu eu! Cineva a aruncat cu piatră, uite!, a bâiguit el, arătând spre o bucată de bolovan. Dar eu nu-l mai credeam. De câteva săptămâni, Ilie era mereu nervos, absent, cu gândurile aiurea. Nu mai vorbea cu mine, nu mai râdea cu copiii. Și, de fiecare dată când îl întrebam ce are, îmi spunea că e obosit de la muncă, că n-are chef de vorbă. Dar eu simțeam că e altceva.

În sat, zvonurile circulă mai repede decât vântul. Că Ilie ar fi văzut la birt cu Mariana, nevasta lui Costel, vecinul nostru. Că râdeau, că se țineau de mână. Că Mariana, cu ochii ei verzi și zâmbetul șiret, știa să-l facă pe orice bărbat să uite de nevastă și copii. Am încercat să nu cred. Am încercat să-mi spun că lumea vorbește, că oamenii sunt răi. Dar, în noaptea aceea, când am văzut plastenicul spart, am simțit că ceva s-a rupt și în mine.

— Maria, hai în casă, nu mai face scandal în mijlocul nopții!, a zis tata, trăgându-mă de braț. Dar eu nu puteam să mă liniștesc. Am stat toată noaptea cu ochii pe tavan, ascultând cum Ilie oftează lângă mine, fără să spună nimic. Dimineața, am găsit pe prag o scrisoare, scrisă cu litere stângace: „Să ai grijă de bărbatul tău, că nu toate femeile sunt ca tine.” Am simțit cum mă ia cu amețeală. Cine putea să-mi scrie așa ceva? Mariana? Sau poate altcineva, care voia să-mi facă rău?

În zilele următoare, am început să-l urmăresc pe Ilie. Mergeam pe furiș după el, când pleca la câmp sau la birt. Îl vedeam cum se uită peste umăr, cum se ferește de privirile oamenilor. Într-o după-amiază, l-am văzut vorbind cu Mariana, la marginea drumului. Ea râdea, își trecea mâna prin păr, iar el părea pierdut. M-am apropiat, cu inima bătându-mi să-mi spargă pieptul.

— Ce faci aici, Ilie?, am întrebat, cu vocea tremurândă.

— Discutam despre roșii, Maria. Mariana vrea să-și pună și ea plastenic, să-i arăt cum se face, a răspuns el, evitându-mi privirea.

— Da, sigur, despre roșii… Poate și despre cum se sparge un plastenic, nu?, am zis, cu venin în glas. Mariana a zâmbit larg, cu aerul ei de femeie care știe că poate avea orice vrea.

— Maria, nu te supăra, dar nu toți bărbații sunt ai tăi, a zis ea, cu o voce dulceagă. Poate ar trebui să ai mai multă încredere în soțul tău.

Am plecat de acolo cu lacrimi în ochi. În seara aceea, i-am spus lui Ilie că, dacă mai vorbește cu Mariana, să nu se mai întoarcă acasă. El a tăcut, apoi a ieșit pe ușă și nu s-a mai întors până dimineața. Copiii m-au întrebat unde e tata, iar eu nu am știut ce să le spun.

Zilele au trecut greu. Satul fierbea de bârfe. Mama îmi spunea să nu-mi fac sânge rău, că bărbații sunt slabi, că femeile viclene știu să-i prindă în plasă. Tata era supărat, nu mai vorbea cu Ilie, iar copiii au început să se certe între ei. Într-o seară, Costel, soțul Marianei, a venit la noi acasă, beat și furios.

— Ce faceți voi, mă, vreți să-mi stricați familia? Dacă mai văd pe Ilie lângă nevastă-mea, îl omor!, a urlat el, trântind poarta de la intrare. Mama a început să plângă, iar eu am simțit că nu mai pot. Am ieșit în curte, am privit plastenicul spart și am început să urlu, să urlu până nu am mai avut glas.

În noaptea aceea, Ilie s-a întors acasă. Era obosit, cu ochii roșii. S-a așezat pe marginea patului și a început să plângă. Nu l-am mai văzut niciodată așa.

— Maria, nu știu ce să fac. Mariana m-a ispitit, da, dar nu s-a întâmplat nimic. Am fost slab, am vrut să mă simt din nou bărbat, să uit de griji. Dar nu pot să trăiesc fără tine și fără copii. Iartă-mă, dacă poți.

L-am privit mult timp, fără să spun nimic. În sufletul meu era furtună. Îl iubeam, dar nu puteam să uit. Nu puteam să iert așa ușor. În zilele următoare, am încercat să ne apropiem din nou, să reparăm ce se putea repara. Dar satul nu uită și nu iartă. Oamenii șopteau pe la colțuri, copiii erau priviți ciudat la școală, iar eu simțeam că nu mai am aer.

Mariana a venit la mine, într-o zi, cu ochii roșii de plâns.

— Maria, nu voiam să-ți fac rău. Costel mă bate, mă umilește. Ilie a fost singurul care m-a ascultat, care m-a înțeles. Dar nu s-a întâmplat nimic între noi, pe cuvântul meu. Poate am fost prea prietenoasă, poate am vrut să scap de singurătate. Iartă-mă, dacă poți.

Am privit-o și am văzut în ochii ei aceeași durere ca în ai mei. Două femei, două familii, două vieți aproape distruse de slăbiciunea unui bărbat și de viclenia unei femei. Am simțit că nu mai pot judeca pe nimeni. Am strâns-o în brațe și am plâns amândouă, ca două surori.

Au trecut luni de atunci. Plastenicul a rămas spart, ca o rană deschisă în mijlocul curții. Dar încet, încet, am început să ne vindecăm. Ilie muncește mai mult, copiii au început să râdă din nou, iar eu încerc să am încredere. Mariana a plecat la sora ei, într-un oraș mare, să-și găsească liniștea. Costel a rămas singur, cu amintirile lui.

Uneori mă întreb: oare fericirea se poate construi pe nefericirea altuia? Oare putem ierta cu adevărat, sau doar învățăm să trăim cu rănile? Voi ce ați fi făcut în locul meu?