Portofelul lui Radu și temnița mea: Povestea unei căsnicii fără aer

— Unde ai fost, Irina? De ce ai întârziat? Vocea lui Radu răsuna ca un tunet în holul mic al apartamentului nostru de la etajul patru. Mâinile îmi tremurau pe sacoșa cu pâine și lapte, iar inima îmi bătea nebunește. Mă uitam la el, încercând să-mi adun cuvintele, dar știam că orice aș spune va fi greșit.

— Am stat la coadă la farmacie, Radu. Era aglomerat…

— Minți! Ai stat la taclale cu vecinele, nu? Ai cheltuit iar bani pe prostii? Dă-mi portofelul!

Mi-am scos portofelul din geantă cu gesturi mecanice. El îl deschidea mereu, număra fiecare leu, fiecare bon. Orice diferență era motiv de ceartă. Știam deja scenariul: acuzații, ridicarea vocii, priviri tăioase. Copiii, Mara și Vlad, se ascundeau în camera lor, cu ușile trase, ca să nu audă. Dar pereții erau subțiri.

Așa arătau serile mele de doisprezece ani. Radu controla tot: banii, timpul meu, prieteniile, hainele pe care le purtam. Nu aveam voie să lucrez — „Ce-ți trebuie ție serviciu? Eu aduc banii în casă!” — și nici să ies fără să-i spun unde merg și cât stau. Telefonul meu era vechi, fără internet, ca să nu pot vorbi cu nimeni prea mult.

La început, am crezut că e grijuliu. Că mă iubește și vrea să mă protejeze. Dar grijile lui s-au transformat în lanțuri. Nu mai aveam voie să visez. Să râd prea tare. Să mă bucur de nimic fără permisiunea lui.

Mama îmi spunea la telefon: „Irina, rabdă pentru copii. Nu-i bine să crească fără tată.” Prietenele mele dispăruseră una câte una — nu le mai răspundeam la mesaje, nu aveam voie să le vizitez. Eram singură într-o lume mică și rece.

Într-o seară, după ce Radu a plecat la o bere cu colegii lui de la serviciu, am intrat în camera copiilor. Mara avea zece ani și citea sub plapumă cu lanterna. Vlad, mai mic cu doi ani, se juca cu un ursuleț ros de timp.

— Mama, de ce plângi? m-a întrebat Mara fără să ridice ochii din carte.

— Nu plâng, iubita mea… doar mi-e puțin frig.

— Tata te ceartă mereu. Și pe noi ne ceartă. Nu-mi place când țipă.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Copiii mei trăiau în frică, la fel ca mine. În noaptea aceea am stat trează până târziu, gândindu-mă: ce fel de mamă sunt dacă îi las să crească așa?

A doua zi dimineață am încercat să vorbesc cu Radu.

— Radu, cred că ar trebui să merg la lucru. Poate la o librărie sau la o florărie… S-ar mai aduna niște bani și aș avea și eu ceva al meu.

M-a privit de parcă aș fi spus cea mai mare prostie.

— Nu e nevoie! Ce vrei să faci acolo? Să te uiți după bărbați? Să mă faci de râs? Stai acasă și ai grijă de copii!

Am simțit cum mi se strânge gâtul. Nu era prima dată când mă acuza de lucruri absurde. Dar de data asta nu am mai plâns. Am simțit doar un gol imens.

Zilele au trecut greu. M-am obișnuit să trăiesc pe vârfuri, să nu deranjez, să nu cer nimic. Dar într-o zi, Mara s-a întors acasă cu ochii roșii.

— Ce s-a întâmplat?

— La școală au râs copiii de mine că n-am haine noi… Și doamna m-a întrebat dacă e totul bine acasă.

Mi-am dat seama că nu mai pot ascunde adevărul nici măcar de ei. Când Radu a venit acasă în acea seară, am încercat din nou să vorbesc cu el — calm, fără reproșuri.

— Radu, trebuie să schimbăm ceva. Copiii suferă… Eu nu mai pot așa…

A izbucnit într-un râs scurt și rece:

— Dacă nu-ți convine, du-te! Dar copiii rămân aici!

Atunci am știut că nu va fi niciodată altfel. Că nu va renunța la controlul lui niciodată.

În noaptea aceea am început să caut pe ascuns informații despre centre pentru femei abuzate. Am vorbit cu o consilieră socială care mi-a spus că există soluții — dar trebuie să fiu pregătită pentru o luptă lungă.

Mi-am făcut curaj și am strâns câteva lucruri într-o geantă mică. Într-o dimineață când Radu era la serviciu, i-am luat pe copii de mână și am plecat. Am lăsat în urmă tot: mobila veche, pozele de nuntă, portofelul lui Radu care mă ținuse captivă atâția ani.

Primele zile într-un centru pentru femei abuzate au fost un șoc pentru toți trei. Mara plângea noaptea după jucăriile ei, Vlad mă întreba când ne întoarcem acasă. Eu nu puteam dormi de teamă că Radu ne va găsi.

Dar încet-încet am început să respirăm alt aer. Am găsit un job part-time la o florărie din cartier — primul meu salariu l-am cheltuit pe o carte pentru Mara și un set de carioci pentru Vlad. Am simțit pentru prima dată după mulți ani că pot decide singură ce fac cu banii mei.

Procesul de divorț a fost greu și umilitor — Radu a încercat să mă facă nebună în fața judecătorului, a spus că sunt o mamă rea și că nu merit copiii. Dar am avut martori: consiliera socială, vecina care auzise certurile noastre prin pereți subțiri.

După luni de zile de stres și lacrimi, instanța mi-a dat custodia copiilor. Am plâns atunci cum n-am plâns niciodată — de ușurare, de frică pentru viitor și de bucurie că suntem liberi.

Acum stăm într-o garsonieră micuță dar luminoasă. Mara merge la școală cu zâmbetul pe buze, Vlad desenează fluturi pe pereți. Eu încă mă trezesc uneori speriată noaptea — dar știu că am făcut ce trebuia.

Mă întreb uneori: câte femei mai trăiesc încă prizonere în casele lor? Câte mame își sacrifică libertatea crezând că asta e datoria lor? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge”?