Portofelul Soțului Meu și Colivia Mea de Aur: Lupta Mea Pentru Libertate într-o Căsnicie Rece

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el răsfoia facturile la masa din bucătărie. Ochii lui, reci ca o iarnă târzie, s-au ridicat spre mine fără nicio urmă de mirare.

— Ce nu poți, Adina? Să stai acasă, să ai tot ce-ți trebuie? Să nu-ți lipsească nimic? a întrebat el, cu acel ton tăios care mă făcea să mă simt mică, invizibilă.

Am simțit cum inima mi se strânge. Era a mia oară când încercam să-i spun că nu banii sunt totul. Dar pentru el, portofelul era cheia oricărei discuții. De doisprezece ani, viața mea era o colivie de aur: aveam casă mare în Pipera, mașină nouă, haine scumpe, dar sufletul meu era gol. Prietenele mă invidiau pentru „norocul” meu, dar nu știau că fiecare zi era o luptă cu singurătatea și cu sentimentul că nu mai exist decât ca o extensie a lui Radu.

— Nu vreau doar bani, Radu. Vreau să mă simt vie. Vreau să simt că am un rost, că pot decide ceva pentru mine, am spus încet, aproape șoptit.

El a oftat și a dat din mână a lehamite.

— Ai tot ce-ți trebuie. Ce rost să-ți mai bați capul cu prostii? Ai grijă de copii, de casă. Restul sunt mofturi.

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, unde aerul rece de aprilie m-a izbit în față. Am privit luminile orașului și m-am întrebat: când am ajuns aici? Când am încetat să mai fiu Adina cea visătoare, care picta și scria poezii? Când am devenit doar „soția lui Radu”?

În acea noapte, nu am dormit deloc. M-am gândit la copiii noștri, Ana și Vlad, la ochii lor mari și curioși. Pentru ei am răbdat atâția ani. Pentru ei am acceptat să fiu umbra unei femei care odinioară visa să aibă propria galerie de artă. Dar acum simțeam că mă sufoc.

A doua zi dimineață, la micul dejun, Ana m-a privit lung:

— Mami, de ce plângi noaptea?

M-am blocat. Nu știam că m-au auzit. Vlad s-a uitat la mine cu ochi triști:

— Te-ai certat cu tati?

Am încercat să zâmbesc, dar zâmbetul mi-a ieșit strâmb.

— Nu vă faceți griji, puii mei. Mami e doar puțin obosită.

Dar adevărul era că eram epuizată. Nu doar fizic, ci sufletește. M-am dus la mama mea, Dorina, sperând să găsesc alinare. Dar nici acolo nu am găsit înțelegere.

— Adina, tu ai tot ce-ți trebuie! Câte femei nu și-ar dori viața ta? Radu e un om serios, nu bea, nu te bate… Ce vrei mai mult?

— Vreau să fiu eu însămi! am izbucnit. Vreau să lucrez, să creez, să simt că trăiesc!

Mama a dat din cap dezaprobator.

— Ai copii mici, lasă prostiile astea. O femeie trebuie să știe să se mulțumească.

M-am întors acasă mai singură ca niciodată. În acea seară, am găsit curajul să-i spun lui Radu că vreau să mă angajez la o galerie de artă din oraș.

— Nu avem nevoie de banii tăi! Ce rost are să te duci pe doi lei? Cine are grijă de copii? Cine gătește? Cine spală?

— Pot să le fac pe toate! Vreau doar să încerc!

A râs scurt.

— Femeile astea moderne… Ai uitat cine plătește facturile aici?

M-am simțit umilită. În acea noapte am plâns până dimineața. Dar ceva s-a schimbat în mine. Am început să caut joburi pe ascuns. Am trimis CV-uri fără să-i spun nimic lui Radu. Într-o zi am primit un telefon de la galeria „Arta Nouă”.

— Bună ziua, doamna Popescu? Am văzut portofoliul dumneavoastră online și ne-ar plăcea să vă cunoaștem!

Inima mi-a tresărit. Am mers la interviu cu emoții uriașe. Doamna Iliescu, directoarea galeriei, m-a privit cald:

— Aveți talent și pasiune. Vrem să lucrați cu noi.

Când i-am spus lui Radu că am fost acceptată, a făcut o criză de nervi.

— Dacă pleci la jobul ăsta prostesc, nu mai ai ce căuta în casa mea!

Am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare. Copiii au început să plângă. Mama m-a sunat disperată:

— Adina, nu-ți distruge familia pentru un moft!

Dar eu știam că nu mai pot da înapoi. În ziua următoare mi-am făcut bagajele și am plecat cu copiii la sora mea, Irina.

Au urmat luni grele: procese pentru custodie, nopți nedormite, griji financiare. Dar pentru prima dată după ani de zile m-am simțit vie. Am început să pictez din nou. Ana și Vlad au văzut o mamă care zâmbește sincer.

Radu a încercat să mă facă să mă întorc promițându-mi bani și confort. Dar eu nu mai voiam colivia lui de aur.

Acum stau în garsoniera mică a Irinei și privesc tablourile mele agățate pe pereți. Nu mai am luxul de altădată, dar am libertatea mea.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc încă în colivii aurite? Câte dintre noi avem curajul să alegem libertatea în locul siguranței false?