Povara tatălui: Când familia devine povară, nu sprijin

— Lucia, nu mai ai niște bani să-mi dai până la pensie? Am rămas fără nimic, iar băieții de la bloc iarăși m-au lăsat fără țigări, mormăie tata, trântind ușa bucătăriei de perete.

Îmi strâng copilul la piept, încercând să nu mă uit la el. E a treia oară săptămâna asta. Mă simt ca o fântână secată, dar nu pot să-i spun nu. Nu încă. Mă uit la Ana, fetița mea de opt luni, care doarme liniștită în pătuțul improvizat din sufragerie. Mă gândesc la laptele praf care se termină și la facturile care se adună pe masa din hol.

— Tata, știi că sunt singură cu Ana. Nu mai am nici eu prea mult…

— Lasă, că tu ai alocația aia de la stat! Ce-ți trebuie mai mult? Eu sunt tatăl tău, nu? Cine te-a crescut pe tine?

Mă strânge în spate fiecare cuvânt. Îmi amintesc cum mama a plecat când aveam doisprezece ani și tata a rămas cu mine. Dar nu a fost niciodată un părinte blând. Mai degrabă un om obosit, mereu nemulțumit, care își vărsa frustrările pe mine. Acum, după ce am rămas însărcinată cu Mihai și el a dispărut fără urmă, tata s-a mutat la mine „să mă ajute”. Dar ajutorul lui s-a transformat rapid într-o povară.

Seara, după ce Ana adoarme, mă prăbușesc pe canapea. Îmi vine să plâng, dar nu pot. Mi-e teamă că dacă încep, nu mă mai opresc. Telefonul sună: e sora mea, Ioana.

— Lucia, iar s-a certat tata cu tine? Am auzit că iar a fost la bar.

— Da, Ioana… Nu mai știu ce să fac. Parcă nu mai e tata. Parcă e un străin care stă aici doar ca să mă stoarcă de tot ce am.

— De ce nu-i spui să plece? Să se descurce singur?

— Cum să-i spun asta? E totuși tata… Și dacă pățește ceva?

Ioana oftează. Ea a plecat de acasă de la optsprezece ani și n-a mai privit înapoi. Eu am rămas. Poate din vinovăție, poate din frică.

A doua zi dimineață, tata intră în cameră fără să bată.

— Lucia! Unde-i cafeaua? Și vezi că iar n-am țigări!

Îmi vine să țip. Să-i spun că nu mai pot. Că nu mai vreau. Dar mă uit la el: părul alb, ochii obosiți, hainele vechi. E bătrân și singur. Dar eu? Eu cine mă sprijină?

La prânz, îl aud vorbind la telefon cu cineva:

— Da, stau la fata mea. Ea are tot ce-i trebuie! Nu ducem lipsă de nimic aici…

Îmi vine să râd amar. Dacă ar ști lumea adevărul: că trăim dintr-o indemnizație de creștere copil și din alocația Anei. Că uneori nu-mi permit nici să-mi iau un suc.

Seara vine cu o altă ceartă. Tata vrea bani pentru pariuri sportive.

— Tata, nu mai am! Trebuie să cumpăr lapte pentru Ana!

— Las-o pe Ana! Tu ai uitat cine te-a crescut? Eu am muncit pentru tine! Acum e rândul tău!

Mă ridic brusc de pe scaun.

— Nu mai pot! Nu mai vreau! Tata, trebuie să pleci! Nu mai pot să te țin aici!

Tata rămâne blocat. Pentru prima dată văd frică în ochii lui.

— Lucia… eu n-am unde să mă duc…

— Nici eu n-am unde să fug! Dar trebuie să aleg între tine și copilul meu! Și o aleg pe Ana!

În noaptea aceea nu dorm deloc. Îl aud plângând încet în camera cealaltă. Mă simt vinovată și eliberată în același timp.

A doua zi îi spun Ioanei ce s-a întâmplat.

— Ai făcut bine, Lucia! Nu ești responsabilă pentru viața lui! Ai dreptul la liniște!

Dar liniștea nu vine ușor. Tata pleacă după două zile, cu o sacoșă veche și privirea pierdută. Îmi spune doar atât:

— Să ai grijă de tine…

Rămân singură cu Ana și cu un gol imens în suflet. Mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost o fiică nerecunoscătoare. Dar când o văd pe Ana zâmbind în somn, știu că am ales corect.

Uneori mă gândesc: până unde merge datoria față de părinți? Când devine iubirea sacrificiu și sacrificiul abuz? Oare câți dintre noi trăim cu povara unor legături care ne sufocă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?