Prea devreme adultă: Povestea mea despre o familie pe care nimeni nu a vrut-o

— Ce-ai făcut, Ilinca? Ai înnebunit? — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea uitată pe aragaz. Mâinile îi tremurau pe marginea mesei, iar privirea ei, de obicei blândă, era acum tăioasă ca o lamă. Eu stăteam în picioare, cu spatele lipit de frigider, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

— Mamă, nu știu ce să fac… — am șoptit, simțind cum mi se strânge gâtul. — Nu vreau să-l pierd… Nu pot…

— Ai șaptesprezece ani, Ilinca! Cum să crești tu un copil? Nici măcar nu știi ce vrei de la viață! — a izbucnit ea, iar tata, care până atunci tăcuse cu ochii în pământ, a trântit pumnul în masă.

— Gata! Nu mai vreau să aud! — a spus el, ridicându-se și ieșind pe ușă. Am auzit cum se trântește poarta și am știut că nu va mai vorbi cu mine zile întregi.

Așa a început totul. Într-o după-amiază de martie, când soarele abia îndrăznea să încălzească ulița prăfuită a satului nostru din județul Buzău, am aflat că viața mea nu va mai fi niciodată la fel. Eram elevă în clasa a unsprezecea, visam să dau la Litere la București și să scap de privirile iscoditoare ale vecinilor. Dar visurile mele s-au prăbușit într-o clipă, odată cu cele două liniuțe roz de pe testul de sarcină.

Rareș, băiatul cu ochi verzi care mă făcea să râd la fiecare pauză, a fost primul căruia i-am spus. S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Nu se poate… Ilinca, nu putem să avem un copil. Nici nu avem bani să ne întreținem pe noi! — a spus el, vocea tremurându-i. — O să vorbesc cu tata… poate găsim o soluție.

Dar „soluția” lui Rareș era să mă convingă să renunț la copil. Să merg la oraș, la o clinică, să uit totul și să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic. Dar eu nu puteam. Simțeam deja că acel copil era parte din mine, că nu pot să-l alung doar pentru că lumea nu era pregătită să-l primească.

Zilele au trecut greu. La școală, colegele șușoteau pe la colțuri, iar profesoara de română, doamna Dobre, m-a chemat la sfârșitul orei.

— Ilinca, știu că treci printr-o perioadă dificilă. Dacă ai nevoie de ajutor, să știi că sunt aici. Dar să nu renunți la școală, te rog. E important pentru tine.

Am dat din cap, dar în sufletul meu era doar ceață. Mama nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar, tata mă ignora complet, iar Rareș se răcea pe zi ce trecea. Într-o seară, m-a sunat și mi-a spus că nu mai poate. Că părinții lui nu vor să audă de „rușinea” asta și că ar fi mai bine să nu ne mai vedem o vreme.

Am plâns până târziu în noapte, cu fața în pernă, încercând să-mi imaginez cum va fi viața mea fără el, fără sprijinul nimănui. M-am simțit trădată, abandonată, ca un copil pierdut într-o pădure întunecată.

Lunile au trecut greu. Burta mi se rotunjea, iar lumea mă privea ca pe o ciudățenie. Vecina de peste drum, tanti Florica, mă oprea uneori pe uliță:

— Vai de capul tău, mamă… Ce-ai făcut cu viața ta? Cine te mai ia de nevastă acum?

Îmi venea să țip, să fug, să mă ascund. Dar nu aveam unde. Singurul loc unde mă simțeam în siguranță era biblioteca școlii, printre cărți și povești care nu semănau deloc cu a mea.

Într-o zi, când eram deja în luna a șaptea, mama a intrat în camera mea fără să bată. Avea ochii roșii și fața obosită.

— Ilinca… îmi pare rău că am fost așa cu tine. Mi-e greu să accept, dar ești fata mea și nu pot să te las singură. O să te ajut cum pot. — A venit lângă mine și m-a strâns în brațe pentru prima dată după luni întregi. Am plâns amândouă, fără cuvinte.

Tata însă nu s-a lăsat înduplecat. Nu vorbea cu mine decât când era absolut necesar și nici atunci nu mă privea în ochi. Îl auzeam noaptea cum oftează greu în camera alăturată. Poate că îl durea și pe el, dar nu știa cum să arate asta.

Când a venit ziua cea mare, am născut o fetiță cu ochi mari și păr negru ca tăciunele. Am numit-o Ana-Maria. Când am ținut-o prima dată în brațe, am simțit că tot ce am pierdut până atunci nu mai conta. Era a mea. Era începutul meu.

Primele luni au fost un coșmar dulce-amar. Nopți nedormite, plânsete, lapte vărsat pe hainele mele vechi de liceană. Mama mă ajuta cât putea, dar era obosită și ea. Tata încă nu voia să o țină pe Ana-Maria în brațe. Rareș nu a venit niciodată să-și vadă fiica.

Am terminat liceul cu greu, cu Ana-Maria în brațe la banchet, privită ca o ciudățenie de colegi și profesori. Dar doamna Dobre m-a felicitat și mi-a spus că e mândră de mine.

Viața nu s-a ușurat după aceea. Am încercat să găsesc un loc de muncă, dar nimeni nu voia să angajeze o fată cu copil mic și fără experiență. Mama s-a îmbolnăvit de inimă și a trebuit să stau acasă să am grijă de ea și de Ana-Maria. Tata a început să bea mai mult și să vină târziu acasă.

Într-o seară, când Ana-Maria avea aproape doi ani, l-am găsit pe tata plângând în bucătărie. M-am apropiat încet și i-am pus mâna pe umăr.

— Tată… te rog… nu mai pot singură…

S-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi și pentru prima dată după mult timp m-a strâns în brațe.

— Îmi pare rău, Ilinca… N-am știut cum să te ajut. Mi-a fost frică… Mi-a fost rușine… Dar tu ești fata mea și Ana-Maria e nepoata mea. O să fiu aici pentru voi.

A fost prima dată când am simțit că familia mea începe să se vindece. Nu a fost ușor nici după aceea. Sărăcia, judecata oamenilor, lipsa unui viitor clar ne-au urmărit mereu. Dar am învățat să ne sprijinim unii pe alții, să ne iertăm greșelile și să ne bucurăm de fiecare zâmbet al Anei-Maria.

Acum, când mă uit la fetița mea cum desenează fluturi pe peretele camerei, mă întreb: oare câți dintre noi sunt forțați să crească prea repede? Oare cât de mult ne poate schimba dragostea pentru un copil? Voi ce ați fi făcut în locul meu?