Prea Târziu pentru Regrete: Povestea unei Mame la 40 de Ani

— Nu vreau să mănânc asta! De ce nu poți să faci și tu ceva normal, ca toate mamele? Rareș își aruncă farfuria pe masă, iar tacâmurile zăngănesc pe gresia din bucătărie. Mă uit la el, la cei șaisprezece ani ai lui, și simt cum mi se strânge inima. Nu e prima dată când face asta. De fapt, nici nu mai știu când a fost ultima dată când am avut o masă liniștită împreună.

Îmi amintesc perfect ziua în care l-am adus acasă de la maternitate. Aveam patruzeci de ani și simțeam că viața începe din nou. După ani de tratamente, lacrimi și rugăciuni, Dumnezeu mi-l dăruise pe Rareș. Eu și Sorin, soțul meu, ne-am jurat că nu-i va lipsi nimic. Poate prea mult nimic. Poate prea mult din toate.

— Lasă-l, Mariana, e obosit, îmi spunea Sorin când Rareș făcea crize la grădiniță pentru că nu voia să împartă jucăriile. — E copilul nostru, trebuie să-l protejăm.

Așa am început să-i dăm totul pe tavă. Jucării scumpe, haine de firmă, excursii la munte și la mare, tablete și telefoane de ultimă generație. Orice voia, primea. Dacă plângea, îi cumpăram ceva nou. Dacă se supăra, îi promiteam o ieșire în oraș. Nu voiam să sufere nici măcar o clipă.

Dar Rareș a crescut și odată cu el și pretențiile. La școală nu voia să asculte profesorii, acasă nu voia să respecte reguli. — Nu mă interesează ce zici tu! striga la mine când încercam să-i explic că nu poate sta toată noaptea pe calculator.

Sorin a început să se retragă. — L-ai stricat cu mâna ta, Mariana! îmi reproșa el într-o seară când Rareș a spart geamul vecinilor cu mingea și a refuzat să-și ceară scuze. — Eu? Eu doar am vrut să-i fie bine! am izbucnit plângând.

De atunci, între mine și Sorin s-a ridicat un zid de tăcere. Dormim în camere separate. Vorbim doar despre facturi sau cumpărături. Rareș e centrul universului nostru, dar universul nostru s-a prăbușit.

Într-o zi, directoarea liceului m-a chemat la școală. — Doamnă Popescu, fiul dumneavoastră a fost prins copiind la teza de matematică. Nu e prima dată când are probleme de disciplină.

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. — Dar… Rareș e un copil bun… doar că… — Doamnă, trebuie să înțelegeți că are nevoie de limite. Altfel nu va reuși niciodată să se adapteze.

Am plecat acasă cu ochii în lacrimi. L-am găsit pe Rareș în camera lui, jucându-se pe PlayStation.

— Rareș, trebuie să vorbim serios! i-am spus cu voce tremurată.

— Ce vrei iar? Nu vezi că sunt ocupat?

— Ai fost prins copiind! Nu poți continua așa! Trebuie să-ți asumi responsabilitatea!

— Lasă-mă în pace! Oricum nu înțelegi nimic!

Am ieșit din cameră simțindu-mă mai singură ca niciodată. M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote. Unde am greșit? De ce nu pot să-mi controlez propriul copil?

Seara, Sorin a venit acasă târziu. — Ai vorbit cu el? m-a întrebat sec.

— Am încercat… Dar nu mă ascultă deloc…

— Trebuie să luăm o decizie. Așa nu se mai poate!

— Ce vrei să facem? Să-l dăm afară din casă?

— Nu, dar trebuie să-i arătăm că există consecințe! Să-i luăm consola, telefonul… Să-l punem să facă treburi prin casă!

— O să ne urască…

— Mai bine să ne urască acum decât să ajungă un adult ratat!

Am stat toată noaptea cu ochii pe tavan. Îmi veneau în minte toate momentele în care i-am cedat doar ca să nu-l văd trist sau supărat. Toate serile în care i-am făcut pe plac doar ca să simt că sunt o mamă bună.

A doua zi dimineață, am intrat hotărâtă în camera lui Rareș.

— De azi înainte nu mai ai acces la PlayStation și telefon decât după ce îți faci temele și ne ajuți la treburile casei!

— Nu poți să-mi faci asta! urlă el furios.

— Ba da! Pentru că te iubesc și vreau să devii un om responsabil!

A trântit ușa după mine și a urlat că mă urăște. Am rămas în fața ușii tremurând, dar hotărâtă să nu mai cedez.

Au trecut câteva luni de atunci. Rareș încă se răzvrătește, dar încet-încet începe să accepte reguli simple: duce gunoiul, își face patul, își pregătește ghiozdanul singur. Relația cu Sorin s-a mai îmbunătățit puțin; uneori stăm toți trei la masă fără scandaluri.

Dar rana rămâne: am vrut să-i ofer totul și aproape l-am pierdut. Maternitatea târzie m-a făcut vulnerabilă la vinovăție și frică; am confundat dragostea cu răsfățul.

Mă uit la Rareș cum citește acum o carte (de nevoie, pentru că i-am limitat accesul la internet) și mă întreb: oare mai pot repara ce am stricat? Oare câți părinți ca mine trăiesc aceeași dramă în tăcere?