Prețul nevăzut al iubirii: Viața mea de bunică cu normă întreagă

— Mamaie, unde mi-e ursulețul? — vocea Mariei răsună ca un clopoțel spart prin apartamentul mic, iar eu, cu spatele încovoiat și mâinile tremurânde, caut printre jucării, haine aruncate și cărți de colorat. E ora șapte dimineața, iar cafeaua mea s-a răcit pe masă. De când am ieșit la pensie, viața mea nu mai e a mea.

Mă numesc Elena și am 64 de ani. Într-o zi de toamnă, când frunzele se lipeau de asfaltul ud din cartierul nostru din Ploiești, fiica mea, Camelia, a venit cu ochii roșii de oboseală și mi-a spus: „Mamă, nu mai pot. Am nevoie de tine să stai cu copiii.” Soțul ei, Radu, lucra în construcții și era mai mult plecat. Camelia avea două joburi. M-am uitat la ea și am simțit cum inima mi se strânge. Cum să refuz? Era fiica mea.

La început, totul părea un gest firesc de iubire. Îi luam pe Maria și pe Vlad de la grădiniță, le făceam supă cu găluște, le citeam povești. Îi adormeam cu mâna pe fruntea lor caldă. Dar zilele au devenit săptămâni, săptămânile luni. Nu mai aveam timp să mă văd cu prietenele mele din tinerețe, nu mai mergeam la biserică duminica, nu mai citeam romanele care mă țineau trează nopțile.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să-i spun Cameliei că sunt obosită. „Mamă, doar tu poți. Nu avem bani de bonă și nici nu am încredere în străini”, mi-a răspuns ea, fără să mă privească în ochi. Am simțit cum mă sufoc. Soțul meu, Ion, tăcea mereu. El nu se băga. „Asta-i menirea noastră”, îmi spunea uneori, dar eu simțeam că mă pierd.

Într-o zi, am primit un telefon de la Lidia, prietena mea din liceu. „Hai la teatru! Joacă piesa aia veche care-ți plăcea ție.” Am vrut să spun da, dar Maria avea febră și Vlad plângea după mama lui. Am închis telefonul cu un nod în gât.

Au trecut luni. M-am trezit într-o dimineață privind în oglindă: părul meu alb era ciufulit, ochii obosiți, pielea palidă. Cine eram? Unde dispăruse Elena care visa să călătorească la Sibiu sau să picteze? Am început să mă enervez din orice: când copiii vărsau laptele pe covor sau când Camelia întârzia să-i ia seara târziu.

Într-o duminică, am făcut o criză de nervi. „Nu mai pot! Nu mai sunt bunica voastră veselă! Sunt obosită! Vreau să trăiesc și eu!” Camelia s-a uitat la mine ca la o străină. „Dar tu mereu ai fost acolo pentru noi… Ce s-a schimbat?”

Am izbucnit: „S-a schimbat că nu mai pot! Nu sunt robot! Am și eu viața mea!”

A urmat o tăcere grea. Radu a încercat să mă liniștească: „Elena, știm că e greu… Dar cine altcineva?”

M-am simțit vinovată. Cum să-i las? Dar într-o noapte am visat-o pe mama mea, care mi-a spus: „Nu te pierde pentru nimeni.” M-am trezit plângând.

A doua zi am luat o hotărâre: am sunat-o pe Lidia și i-am spus că vin la teatru. Am anunțat-o pe Camelia: „De azi înainte, două zile pe săptămână sunt ale mele. Găsiți o soluție.” S-a supărat. A plâns. A zis că sunt egoistă.

Dar ceva s-a schimbat în mine. Am început să merg la cursuri de pictură la Casa de Cultură. Am cunoscut alte femei ca mine — Ana, care își creștea nepoții singură după ce fiica ei a plecat în Italia; Viorica, care nu-și mai amintea când a fost ultima dată la coafor.

Am început să vorbesc despre ce simt. Să spun NU fără să mă simt vinovată. Seara, când îi adormeam pe Maria și Vlad, le spuneam povești despre bunici curajoase care nu se tem să-și urmeze visele.

Camelia s-a obișnuit greu cu noua mea atitudine. Au fost certuri, reproșuri. Dar încet-încet a început să mă respecte mai mult. Radu a început să vină mai devreme acasă. Copiii au învățat să fie mai independenți.

Acum, când privesc în urmă, știu că iubirea nu trebuie să fie sacrificiu total. Că femeile din România merită să fie văzute și auzite, nu doar folosite ca sprijin invizibil.

Mă întreb uneori: câte bunici ca mine trăiesc vieți pe care nu le-au ales? Câte femei tac de teamă să nu fie judecate? Poate e timpul să vorbim despre prețul nevăzut al iubirii.