Prețul visului de a fi mamă: Povestea mea între sacrificiu și speranță

— Irina, tu chiar vrei să faci asta? Să crești un copil singură? Ai idee cât costă, câtă lume o să te judece?
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa de pui. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar privirea ei era un amestec de teamă și neîncredere. Aveam 38 de ani și tocmai îi spusesem că vreau să devin mamă prin fertilizare in vitro, fără să am un partener.

— Mamă, nu mai pot aștepta. Am încercat ani la rând să găsesc pe cineva cu care să-mi întemeiez o familie. Dar timpul trece, iar eu simt că dacă nu fac acum pasul ăsta, o să regret toată viața.

A oftat adânc. Știam că nu e vorba doar de bani sau de rușinea satului din Buzău, unde încă mai mergeam vara la bunici. Era vorba de visul ei neîmplinit: să mă vadă mireasă, cu un bărbat „serios” lângă mine. Dar eu nu mai aveam răbdare pentru compromisuri.

Am început demersurile la o clinică privată din București. Prima consultație a costat cât salariul meu pe o lună. Medicul, doamna Drăgulescu, mi-a spus direct:

— Irina, trebuie să fii pregătită pentru orice. Procedura nu garantează succesul. Și costurile… ai văzut estimarea?

Am dat din cap. 52.000 de euro. Economiile mele de-o viață, plus un credit pe care urma să-l fac. Am semnat hârtiile cu mâinile transpirate și inima cât un purice.

Prietenii mei au reacționat diferit. Roxana m-a îmbrățișat și mi-a spus:

— Ești curajoasă! Dacă ai nevoie de cineva să stea cu tine după procedură, vin eu.

Dar Alin, colegul meu de birou, a râs:

— Să vezi ce-o să zică lumea! Copil fără tată? O să-i fie greu…

Am încercat să nu-l ascult. Dar noaptea, când mă întorceam în garsoniera mea din Drumul Taberei, gândurile mă năpădeau: Oare fac bine? Oare copilul meu va suferi pentru că nu are un tată? Oare eu voi putea duce totul?

Primul ciclu de fertilizare a eșuat. Am plâns în baie până mi s-au înroșit ochii. Mama a venit la mine cu o supă caldă și mi-a spus:

— Poate nu e scris să fii mamă așa… Poate Dumnezeu are alt plan.

Dar eu nu puteam renunța. Am făcut al doilea ciclu. Și al treilea. Fiecare injecție era ca o promisiune pe care mi-o făceam mie însămi: „Nu ceda!”

Într-o zi ploioasă de noiembrie, am primit vestea: testul era pozitiv. Eram însărcinată! Am țipat de bucurie și am sunat-o pe Roxana:

— O să fiu mamă! O să am un copil!

— Doamne, Irina! Meriți asta! Ești cea mai puternică femeie pe care o cunosc!

Sarcina nu a fost ușoară. Am avut complicații, am stat internată două săptămâni la Filantropia. Mama venea zilnic cu pachete cu mâncare și mă certa blând:

— Vezi? Dacă aveai un bărbat lângă tine…

Dar eu știam că nu regret nimic.

Când s-a născut Ana-Maria, am simțit că tot universul s-a comprimat într-un singur zâmbet micuț. Am plâns ținând-o la piept și i-am promis că voi face orice ca să fie fericită.

Au urmat luni grele. Nopți nedormite, facturi neplătite la timp, priviri ciudate la grădiniță când spuneam „tatăl nu există în peisaj”. La serbarea de Crăciun, când educatoarea a întrebat cine vine la spectacol, Ana-Maria a spus tare:

— Vine doar mami! Mami face tot!

Am simțit cum mă strâng lacrimile în ochi, dar și o mândrie uriașă.

Au fost momente când m-am întrebat dacă am făcut bine. Când Ana-Maria m-a întrebat:

— Mami, eu de ce nu am tati ca ceilalți copii?

I-am spus adevărul:

— Pentru că te-am dorit atât de mult încât am făcut tot ce am putut ca să te am. Și te iubesc pentru doi.

Acum Ana-Maria are șapte ani și e lumina ochilor mei. Încă plătesc ratele la bancă și încă aud șoapte pe la colțuri despre „femeia aia care și-a făcut copil singură”. Dar nu-mi pasă.

Mă uit la ea cum doarme liniștită și mă întreb: Oare fericirea chiar merită orice preț? Voi ce ați fi făcut în locul meu?