„Prinde-mă de mână, mamă!” – Povestea mea despre trădare, luptă și regăsire

— Prinde-mă de mână, mamă! Nu vreau să plecăm de aici!

Vocea Irinei, fetița mea de șapte ani, răsuna în holul casei pe care o simțeam deja străină. Mâinile îmi tremurau pe valiza veche, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. În spatele nostru, vocea lui Radu, soțul meu, răsuna ca un tunet:

— Przepisz totul pe mine! Ai încredere, e mai bine așa! Nu vezi că nu te descurci singură?

Nu știu ce m-a durut mai tare: faptul că vorbea cu mine ca și cum aș fi fost o povară sau privirea rece a soacrei mele, Viorica, care stătea în ușă cu brațele încrucișate.

— De ce îi asculți prostiile? — mi-a șoptit ea cu dispreț. — El știe ce face. Tu nu vezi că te minte? Nici măcar nu ești în stare să ții o casă!

În acea clipă, am simțit cum tot ce am construit în doisprezece ani se destramă. Radu mă trădase cu o colegă de la serviciu, iar acum voia să-mi ia și casa pe care o moștenisem de la părinții mei. Mă simțeam prinsă într-o capcană: familia lui mă presa să semnez actele de proprietate, iar el încerca să mă convingă că „totul va fi bine” dacă îi dau lui totul pe nume.

— Mamă, nu vreau să plecăm! — Irina plângea și se agățase de piciorul meu.

M-am aplecat spre ea, i-am șters lacrimile și am încercat să-i zâmbesc:

— Nu plecăm nicăieri, iubita mea. Asta e casa noastră.

Dar vocea mea era stinsă. În minte îmi răsunau cuvintele lui Radu din noaptea precedentă:

— Nu mai pot! M-am săturat de certuri și reproșuri. Am nevoie de altceva. Nu vreau să-ți fac rău, dar trebuie să-ți vezi de drum.

Nu am dormit deloc în acea noapte. Am stat pe marginea patului, cu ochii la tavan, încercând să găsesc o soluție. Cum să-mi apăr copilul? Cum să nu pierd casa părinților mei? Cum să nu mă pierd pe mine?

A doua zi dimineață, când am coborât la bucătărie, Viorica deja își făcea de lucru printre oale.

— Să nu uiți: azi vine notarul. Să fii gata cu actele!

Am simțit un nod în gât. Am vrut să-i spun că nu voi semna nimic, dar privirea ei tăioasă m-a redus la tăcere. În acea clipă a intrat și Radu:

— Hai, Simona, nu face circ. E mai bine pentru toți. Dacă nu vrei scandal…

M-am uitat la el și am văzut un străin. Omul pe care îl iubeam dispăruse. În locul lui era cineva rece, calculat, gata să mă dea afară din propria casă.

Am ieșit pe terasă cu Irina după mine. Aerul rece de aprilie mi-a tăiat respirația. Am sunat-o pe sora mea, Anca.

— Nu semna nimic! — mi-a spus ea hotărât. — Vin imediat la tine!

Când a ajuns Anca, atmosfera era deja tensionată. Radu și Viorica discutau cu notarul în sufragerie. Anca m-a tras într-o parte:

— Simona, ai drepturi! Casa e a ta! Nu-i lăsa să te manipuleze!

Mi-am adunat curajul și am intrat în sufragerie.

— Nu semnez nimic! — am spus cu voce tare.

Radu s-a ridicat brusc:

— Nu fi proastă! Gândește-te la Irina! Ce viitor are ea dacă rămâi singură?

— Mai bine singură decât mințită și umilită! — am izbucnit.

Notarul s-a uitat jenat la noi:

— Doamnă, nu sunteți obligată să semnați nimic fără consimțământ.

Viorica a început să țipe:

— Asta e recunoștința ta? După tot ce am făcut pentru tine?

Am simțit cum mi se taie picioarele. Dar Anca m-a prins de mână:

— Hai afară! Nu merită să te umilești!

Am ieșit din casă cu Irina după mine. Pe drum spre gară, fetița mea m-a întrebat:

— Mamă, unde mergem?

— La mătușa Anca. O vreme vom sta acolo.

În zilele care au urmat, am plâns mult. M-am simțit vinovată că nu am putut salva familia pentru Irina. Dar încet-încet am început să văd lucrurile altfel: nu eu eram vinovată pentru trădare și minciuni.

Procesul de divorț a fost lung și dureros. Radu a încercat să mă discrediteze peste tot: la serviciu, printre prieteni, chiar și la școală la Irina. Familia lui a răspândit zvonuri că „am luat-o razna” și că „nu sunt o mamă bună”.

Într-o zi, Irina a venit acasă plângând:

— Colegii spun că tata are altă familie și că tu ești nebună…

Am strâns-o tare în brațe:

— Nu asculta ce spun alții. Eu sunt aici pentru tine și te iubesc mai mult decât orice pe lume.

Au fost luni grele: nopți nedormite, avocați scumpi, vizite la psiholog pentru Irina. Dar încet-încet am început să ne regăsim liniștea. Am găsit un apartament mic unde ne-am mutat doar noi două. Am început să râdem din nou la masă, să ne uităm la filme împreună și să visăm la viitor.

Într-o seară, Irina mi-a spus:

— Mamă, aici e acasă acum?

— Da, iubita mea. Oriunde suntem împreună e acasă.

M-am uitat la ea și mi-am dat seama cât de puternică poate fi o mamă când luptă pentru copilul ei și pentru demnitatea ei. Poate că am pierdut o casă mare și o familie falsă, dar am câștigat ceva mult mai prețios: libertatea de a fi eu însămi și dragostea necondiționată a fiicei mele.

Uneori mă întreb: câte femei mai trec prin iadul acesta în tăcere? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” când toată lumea ne vrea supuse? Poate povestea mea va da curaj cuiva să nu renunțe la sine.