Promisiuni Frânte: Întoarcerea Acasă și Dorul de Familie

— Nu pot să cred, Vlad! După tot ce am făcut pentru voi, casa asta stă goală ca o coajă de nucă uscată! Am ridicat-o cu mâinile mele, cu banii strânși din nopți nedormite în Italia, și voi… voi vreți la oraș?

Vocea mea răsună în bucătăria răcoroasă, printre pereții proaspăt văruiți. Vlad, fiul meu, evită privirea mea, iar Ana, nora mea, își frământă mâinile pe genunchi. Pe geam se vede grădina plină de trandafiri, mândria mea, dar niciunul dintre ei nu pare să-i observe.

— Mamă, nu e vorba că nu ne place aici… dar la oraș avem serviciu, grădiniță pentru Mara, tot ce ne trebuie. Aici… e prea liniște, prea departe de tot, spune Vlad încet.

Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină. Îmi amintesc cum am plecat din sat acum douăzeci de ani, lăsându-l pe Vlad mic în grija mamei mele. Am spălat scări și am îngrijit bătrâni în Torino, visând mereu la ziua când mă voi întoarce acasă și vom fi din nou împreună. Fiecare euro pus deoparte era o cărămidă pentru casa asta. Fiecare telefon cu Vlad era o promisiune: „O să vezi ce frumos va fi când ne întoarcem toți!”

Acum, când în sfârșit am reușit să construiesc totul, mă simt mai singură ca niciodată. Mara, nepoata mea de cinci ani, se joacă pe covor cu păpușa primită de la mine. O privesc și mă întreb dacă va avea vreodată amintiri cu această casă sau dacă va rămâne doar o oprire scurtă în vacanțe.

— Dar nu puteți veni măcar la sfârșit de săptămână? Am făcut camera Marei cu mobilă nouă… Am pus chiar și leagănul acela pe care îl voia Vlad când era mic!

Ana oftează:

— E greu, doamnă Maria. Drumul e lung, iar Vlad lucrează și sâmbăta uneori. Și Mara are activități…

Mă ridic brusc de la masă. Simt cum lacrimile îmi ard ochii, dar nu vreau să le vadă. Merg în grădină și mă aplec peste tufele de trandafiri. Mâinile mi se umplu de spini, dar nu simt nimic. Durerea din suflet e mai mare.

În sat, lumea mă privește cu admirație și invidie: „Uite-o pe Maria lui Ion! Ce casă și-a făcut după ce-a muncit afară!” Dar nimeni nu știe cât de goală e casa asta fără râsete de copii și miros de mâncare gătită pentru familie.

Seara, după ce Vlad și Ana pleacă spre oraș cu Mara adormită pe bancheta din spate, rămân singură pe prispa casei. Privesc spre cerul plin de stele și mă întreb dacă am greșit undeva. Oare am visat prea mult? Oare sacrificiul meu a fost doar al meu?

A doua zi merg la magazinul din sat. Ileana, vecina mea din copilărie, mă întreabă:

— Au venit copiii? Ce fac? Nu rămân?

Înghit în sec și dau din umeri:

— Nu știu, Ileano. Le place la oraș… Aici li se pare prea pustiu.

Ileana oftează:

— Așa-s tinerii acum. Și fata mea tot la București stă. Zice că aici n-are viitor…

Merg acasă cu sacoșa grea și sufletul și mai greu. În fiecare cameră e liniște apăsătoare. Deschid dulapurile pline cu hainele Marei, jucăriile puse frumos pe rafturi. Totul e pregătit pentru o viață care nu începe niciodată aici.

Într-o seară primesc un telefon de la Vlad:

— Mamă… știu că te doare, dar nu putem să ne mutăm acum. Poate peste câțiva ani…

Vocea lui e obosită, grăbită. Îmi vine să țip: „Câțiva ani? Eu câți ani mai am?” Dar tac. Nu vreau să-l fac să se simtă vinovat.

Încep să mă gândesc serios dacă nu ar trebui să vând casa. Poate altcineva ar putea să-i dea viață. Dar apoi îmi amintesc cum am pus fiecare perete, fiecare fereastră gândindu-mă la Vlad și familia lui.

Într-o duminică vine preotul satului să mă întrebe dacă nu vreau să donez o parte din teren pentru un loc de joacă pentru copii. Îl privesc lung:

— Părinte, copiii nu mai sunt aici… Toți au plecat la oraș sau afară.

El oftează:

— Poate se vor întoarce într-o zi…

Mă gândesc la toate femeile ca mine care au muncit ani întregi peste hotare pentru un vis care nu mai există. La toate casele mari și goale din satele noastre. La toți copiii care au crescut fără părinți aproape și acum nu mai știu ce înseamnă „acasă”.

Într-o noapte visez că Vlad era mic și fugea prin grădină râzând. Mă trezesc plângând și mă întreb dacă nu cumva am pierdut totul încercând să le ofer totul.

Acum stau pe prispa casei mele și privesc drumul pustiu. Miroase a fân proaspăt cosit și a ploaie care vine dinspre dealuri. Închid ochii și mă întreb:

Oare ce înseamnă cu adevărat „acasă”? E un loc sau sunt oamenii pe care îi iubești? Dacă ai construit totul pentru ceilalți și ei nu vin niciodată… unde mai găsești tu liniștea?