Promisiuni Nespuse și Umbrele Trecutului

— „El a promis că a terminat cu tine.”

Cuvintele acestea au căzut peste mine ca o ploaie rece, într-o după-amiază de toamnă târzie, când frunzele se încăpățânau să nu cadă, dar vântul le smulgea fără milă. Stăteam în bucătăria mică a firmei, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi ascund tremurul. Irina, colega lui Radu, soțul meu, mă privea cu o compasiune ciudată, ca și cum ar fi vrut să mă mângâie, dar nu știa cum.

— „Poftim?” am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă, deși inima îmi bătea nebunește.

— „Nu trebuia să afli așa… Dar nu mai pot să tac. El mi-a spus că nu mai are nimic cu tine. Că totul s-a terminat.”

Am simțit cum mi se taie respirația. În mintea mea, totul era clar: Radu și cu mine aveam probleme, ca orice cuplu după doisprezece ani de căsnicie, dar niciodată nu m-am gândit că ar putea să mă înlocuiască. Sau să vorbească despre mine ca despre un capitol închis.

Irina a continuat, cu voce joasă:

— „Nu vreau să-ți fac rău. Dar cred că meriți să știi. Eu… eu am fost cu el. Și nu sunt singura.”

Am lăsat cana pe masă și am ieșit fără un cuvânt. Pe holul lung al clădirii, pașii mei răsunau goi. Mă simțeam ca o fantomă care plutește printre oameni vii. Am ajuns acasă fără să-mi dau seama cum am condus. Pe drum, gândurile mi se învârteau haotic: „Cum? De ce? Ce am greșit?”

Când am intrat în apartamentul nostru din Drumul Taberei, Radu era pe canapea, cu laptopul în brațe. M-a privit scurt, apoi și-a reluat tastatul.

— „Ai ajuns devreme,” a spus fără să ridice privirea.

— „Trebuie să vorbim,” am spus eu, încercând să-mi stăpânesc vocea.

A oftat și a lăsat laptopul jos.

— „Ce s-a întâmplat?”

— „Irina mi-a spus tot.”

A tăcut. Pentru prima dată după mult timp, l-am văzut vulnerabil. S-a ridicat încet și s-a apropiat de mine.

— „Îmi pare rău…”

— „De ce ai făcut asta?” am izbucnit eu. „De ce ai mințit? De ce ai promis altora că ai terminat cu mine?”

Radu s-a prăbușit pe scaunul din bucătărie și și-a acoperit fața cu mâinile.

— „Nu știu… M-am simțit prins. Nu mai eram fericit. Dar nici nu voiam să te rănesc.”

Am izbucnit în plâns. Toate serile în care îl așteptam acasă, toate zilele în care îi pregăteam micul dejun sau îi spălam cămășile… Toate păreau acum ridicole.

În zilele următoare, am trăit ca într-un vis urât. Mama m-a sunat de zeci de ori:

— „Ce-ai pățit, Maria? Ești bine? Ai slăbit mult…”

Nu i-am spus nimic la început. Nu voiam să-i fac griji. Dar într-o seară, când am ajuns la ea acasă și am văzut-o cum mă privește cu ochii umezi, am cedat.

— „Radu m-a înșelat,” am spus printre lacrimi.

Mama a oftat adânc și m-a strâns la piept.

— „Știam eu că ceva nu e în regulă… Dar tu trebuie să fii tare! Pentru tine și pentru Andreea.”

Andreea, fetița noastră de opt ani, era singura rază de lumină din viața mea. Încercam să-i ascund totul, dar copiii simt mai mult decât credem noi.

— „Mami, de ce plângi noaptea?” m-a întrebat într-o dimineață.

— „Nu plâng, iubita mea. Doar visez urât uneori.”

Dar minciunile nu mai țineau nici măcar pentru mine.

Într-o seară, Radu a venit acasă târziu. Era obosit și părea mai bătrân cu zece ani.

— „Maria… Nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot să mă prefac că totul e bine.”

— „Și ce vrei să facem?”

— „Poate ar trebui să ne despărțim pentru o vreme. Să vedem ce simțim cu adevărat.”

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Dar poate avea dreptate. Poate că iubirea noastră se terminase demult și doar obișnuința ne mai ținea împreună.

Am început terapia. Singură la început, apoi împreună cu el. Am descoperit răni vechi, frustrări nespuse, dorințe ascunse sub preșul rutinei zilnice. Am aflat că nu doar el greșise; și eu mă înstrăinasem de el, prinsă între serviciu, copil și grija pentru părinții mei bolnavi.

Vecinii au început să bârfească:

— „Ai auzit? Maria și Radu nu mai sunt împreună… Cine știe ce s-o fi întâmplat!”

Prietenii comuni au ales tabere diferite. Unii îl condamnau pe Radu fără drept de apel; alții îmi spuneau mie că ar trebui să-l iert pentru binele copilului.

Dar nimeni nu trăia în pielea mea. Nimeni nu știa cât de greu e să te trezești dimineața fără să știi dacă mai ai un viitor sau dacă tot ce ai construit se va prăbuși peste noapte.

După luni de zile de incertitudine, am decis să ne despărțim definitiv. Am plâns amândoi când am semnat actele la notar. Nu era ură între noi, doar o tristețe adâncă și un regret că n-am știut să ne salvăm la timp.

Astăzi locuiesc singură cu Andreea într-un apartament mic din Militari. Viața e grea: salariul meu de contabil abia ne ajunge pentru chirie și cheltuieli. Dar măcar pot dormi liniștită noaptea, fără minciuni și fără frica de a fi trădată din nou.

Uneori mă întreb: unde am greșit? Puteam face ceva diferit? Sau pur și simplu unele povești sunt menite să se termine înainte de vreme?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că merit adevărul — oricât de dureros ar fi el.