Promisiuni spulberate: Povestea unei familii destrămate

— Nu pot să cred, mamă! Ai spus că apartamentul bunicii va fi al nostru după nuntă! De ce acum, de ce tocmai acum te răzgândești?
Vocea mea tremura, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi. Stăteam în bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi stăpânesc furia și dezamăgirea. Mama, cu privirea pierdută și obrajii brăzdați de riduri adânci, părea mai bătrână decât o știam.
— Nu e așa simplu, Irina. Nici nu știi prin ce trec… Eu și tatăl tău… nu mai putem continua. M-am hotărât să divorțez. Am nevoie de liniște, iar apartamentul mamei mele e singurul loc unde pot începe de la zero.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Mă căsătorisem cu Vlad cu doar două săptămâni în urmă, cu promisiunea clară că vom avea un acoperiș deasupra capului, apartamentul bunicii din Militari. Discutasem luni întregi cu părinții mei despre asta. Tata fusese de acord, mama chiar mă încurajase să facem planuri pentru renovare. Acum, totul era spulberat.

— Dar Vlad? Ce-i spun lui Vlad? Ce facem noi acum? Nu avem unde să mergem! Am renunțat la chirie pentru că ai spus că ne ajuți!

Mama s-a ridicat încet de pe scaun și a venit lângă mine. Mi-a pus mâna pe umăr, dar am simțit-o străină.

— Irina, știu că te-am dezamăgit. Dar nu pot trăi toată viața pentru alții. Am nevoie să mă regăsesc. Poate într-o zi o să mă înțelegi.

Am ieșit trântind ușa, cu inima zdrobită. Pe drum spre casă, am plâns în hohote. Vlad m-a găsit pe canapea, cu ochii roșii și fața umflată de plâns.

— Ce s-a întâmplat? Irina, ce ai?

I-am spus totul printre sughițuri. Vlad a tăcut mult timp, apoi a oftat adânc.

— Știi… nu e prima dată când părinții tăi se răzgândesc. Dar nu mă așteptam la asta de la mama ta. Trebuie să găsim o soluție. Nu putem conta pe nimeni altcineva decât pe noi.

În zilele care au urmat, am încercat să vorbesc cu tata. L-am găsit la atelierul lui din spatele blocului, printre scule și miros de ulei ars.

— Tată… tu știai?

A dat din cap încet.

— Mama ta mi-a spus acum o lună. Am încercat să o conving să mai aștepte, măcar până vă puneți pe picioare voi doi. Dar n-a vrut să audă.

— Și noi ce facem? Unde să mergem?

A oftat și m-a privit cu ochii lui obosiți.

— Irina, eu nu pot decide pentru ea. Știu că e greu, dar trebuie să vă descurcați singuri acum. Eu o să vă ajut cum pot, dar apartamentul nu e al meu.

M-am simțit trădată de toți. Mama își dorea libertatea mai mult decât liniștea mea, tata era prea resemnat ca să lupte pentru mine. Vlad încerca să fie tare, dar îl vedeam cum se frământă noaptea lângă mine.

Au urmat luni grele. Ne-am mutat temporar la sora lui Vlad, Oana, într-o garsonieră sufocantă din Berceni. Fiecare zi era o luptă: certuri mărunte din cauza spațiului, lipsa intimității, stresul joburilor prost plătite. Mama mă suna uneori, dar nu aveam puterea să-i răspund. Tata îmi trimitea mesaje scurte: „Sunt aici dacă ai nevoie.”

Într-o seară de toamnă târzie, am primit un mesaj de la mama: „Te rog să vii mâine la mine. Trebuie să vorbim.” Am ezitat mult timp, dar până la urmă am mers.

Apartamentul bunicii era gol și rece. Mama stătea pe canapea cu o ceașcă de ceai în mâini.

— Irina… știu că mă urăști acum. Dar vreau să-ți explic. Toată viața am făcut ce au vrut alții: întâi bunica ta, apoi tatăl tău, apoi tu… Am simțit că mă sufoc. Când ai plecat tu de acasă, am rămas singură cu gândurile mele și am realizat că nu mai pot continua așa.

— Și eu? Eu ce vină am? De ce ai așteptat până după nunta mea?

— N-am vrut să-ți stric bucuria… Dar nici nu puteam să mă mint pe mine însămi la nesfârșit.

Am izbucnit în plâns.

— M-ai făcut să cred că pot conta pe tine! Că familia noastră e un loc sigur!

Mama a venit lângă mine și m-a îmbrățișat strâns.

— Îmi pare rău, Irina… Poate n-am fost mama de care aveai nevoie. Dar vreau să știi că te iubesc și că într-o zi vei înțelege că uneori trebuie să alegi pentru tine.

Am plecat de acolo cu sufletul sfâșiat între furie și compasiune. Viața noastră s-a schimbat pentru totdeauna: eu și Vlad am început să strângem bani pentru un avans la un apartament micuț la marginea orașului; tata s-a retras tot mai mult în lumea lui; mama încerca să-și construiască o nouă viață printre amintirile bunicii.

Uneori mă întreb dacă familia înseamnă doar promisiuni sau dacă e ceva mai profund — ceva ce rămâne chiar și atunci când totul pare pierdut. Oare cât de mult putem ierta atunci când cei dragi ne rănesc cel mai tare?