Răni nevăzute: Povestea prieteniei dintre două fete și lupta cu prejudecățile

— Nu te mai uita la mine așa, Ana! Nu vreau mila ta! vocea Lizăi răsună pe coridorul rece al spitalului, spartă de ecoul pașilor grăbiți ai asistentelor. Avea doar paisprezece ani, dar privirea ei tăioasă părea să fi trăit deja o viață întreagă de durere. M-am oprit, cu mâinile tremurând pe mânerul ușii, simțind cum mi se strânge stomacul. Nu știam ce să spun. Fața ei, odinioară luminoasă, era acum brăzdată de cicatrici adânci, iar ochii îi ardeau de furie și rușine.

Așa a început totul. Eu, Ana, fata care nu știa niciodată ce să spună când cineva suferea, și Liza, fata care nu voia să fie privită altfel. Ne-am întâlnit în acea zi de toamnă târzie, când mama mă târâse la spital să-mi vad bunica bolnavă. Liza era acolo pentru tratamentele interminabile după accidentul de mașină care îi schimbase viața. Am stat pe aceeași bancă, tăcute, până când ea a izbucnit.

— Toți se uită la mine ca la un monstru. Chiar și tu.

— Nu e adevărat, am șoptit eu, dar vocea mi-a trădat nesiguranța.

— Ba da. Și știi ce e cel mai rău? Că nici măcar nu mă mai recunosc în oglindă.

Am simțit atunci că trebuie să rămân. Nu din milă, ci pentru că am văzut în ochii ei ceva ce simțeam și eu: frica de a fi respinsă. Eu nu aveam cicatrici vizibile, dar purtam destule pe dinăuntru. Tata plecase de acasă cu un an înainte, iar mama era tot mai absentă, pierdută în griji și facturi neplătite.

În zilele care au urmat, am început să ne căutăm una pe cealaltă. Ne întâlneam la spital sau în parcul din față, unde Liza își ascundea fața sub o glugă groasă. Vorbeam despre orice: despre profesori enervanți, despre băieții care râdeau pe la colțuri, despre cum e să te simți invizibil sau, mai rău, privit cu milă.

— Tu mă vezi? m-a întrebat într-o zi.

— Da. Și nu-mi pasă de cicatricile tale.

A zâmbit pentru prima dată atunci. Un zâmbet timid, dar real.

Dar lumea nu era la fel de blândă ca mine. La școală, Liza era ținta glumelor crude. Unii îi spuneau „Frankenstein”, alții se fereau să stea lângă ea la oră. Profesorii încercau să ignore situația sau îi spuneau să nu bage în seamă. Dar cum să nu bagi în seamă când toți te privesc ca pe o ciudățenie?

Acasă, niciuna dintre noi nu găsea liniște. Mama Lizăi era copleșită de vinovăție – ea fusese la volan în ziua accidentului. Îi aducea mereu creme scumpe și promisiuni goale că „totul va fi bine”. Tata Lizăi nu mai vorbea deloc cu ea; se retrăsese în tăcere și alcool. La mine acasă era frig și tăcere; mama lucra până târziu și eu mâncam singură în fiecare seară.

Într-o zi, după ce am găsit-o pe Liza plângând în baie la școală, am decis că trebuie să facem ceva. Am mers împreună la consilierul școlii. Dar consiliera ne-a privit cu ochi obosiți și ne-a spus doar:

— Trebuie să fiți puternice. Lumea nu se va schimba pentru voi.

Am ieșit de acolo mai furioase ca niciodată.

— De ce trebuie mereu noi să fim cele puternice? De ce nu pot ceilalți să fie mai buni? a izbucnit Liza.

Nu am avut răspuns atunci. Dar am știut că nu vreau să o las singură.

Am început să scriem împreună un jurnal – „Cartea rănilor noastre”, cum îi spuneam noi. Scriam acolo tot ce nu puteam spune cu voce tare: fricile noastre, furia, dorința de a fi acceptate așa cum suntem. Într-o zi am decis să citim câteva pagini la ora de dirigenție. Am tremurat amândouă când am deschis caietul în fața clasei.

— Nu suntem doar cicatricile noastre. Nu suntem doar greșelile părinților noștri sau bârfele voastre. Suntem aici și vrem să fim văzute pentru cine suntem cu adevărat.

A fost liniște după ce am terminat de citit. Unii au râs în continuare pe la colțuri, dar alții au venit la noi după oră și ne-au spus că și ei se simt uneori invizibili sau judecați pentru lucruri pe care nu le pot schimba.

Cu timpul, am început să ne simțim mai puternice împreună. Am mers la terapie – separat și împreună – și am învățat că vindecarea nu e un drum drept. Au fost zile când Liza voia doar să stea în pat și să plângă; au fost zile când eu mă certam cu mama până târziu în noapte pentru că nu mă simțeam ascultată.

Dar au fost și zile bune: când am ieșit împreună la film fără ca Liza să-și ascundă fața; când am râs până ne-au dat lacrimile; când am simțit că suntem văzute și iubite exact așa cum suntem.

Acum, privind în urmă la acei ani grei, mă întreb dacă lumea chiar se poate schimba sau dacă doar noi ne schimbăm felul în care o privim. Poate că adevărata vindecare începe atunci când încetăm să ne mai ascundem rănile – fie ele vizibile sau nu – și avem curajul să spunem: „Uite cine sunt eu.”

Oare câți dintre noi avem curajul să ne arătăm rănile? Și dacă am face-o toți, ar mai exista prejudecățile?