Recunoscătoare soacrei mele: Cum am încercat să salvăm căsnicia în mijlocul durerii

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să-l văd pe Vlad cum se chinuie să ne facă pe plac și totul să fie în zadar! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mama stătea pe marginea patului, cu ochii roșii de plâns.

Era a treia lună de când tata murise. Casa noastră din Ploiești era plină de tăcere și de miros de ceai amar. Vlad, soțul meu, încerca să umple golul lăsat de tata: repara robinetul care curgea, aducea pâine caldă dimineața și chiar încerca să o facă pe mama să zâmbească. Dar nimic nu părea să funcționeze.

Mama nu mai era ea însăși. Stătea ore întregi privind la poza cu tata, iar când Vlad încerca să o întrebe dacă vrea ceva, îl ignora sau îi răspundea sec:

— Nu-mi trebuie nimic. Lasă-mă în pace.

Eu eram prinsă la mijloc. Îmi iubeam mama, dar îl iubeam și pe Vlad. Simțeam că mă sufoc între două lumi care nu se mai întâlneau. Seara, când ne retrăgeam în camera noastră, Vlad ofta adânc:

— Sara, nu știu cât mai pot. Parcă orice fac e greșit. Mă simt ca un străin în casa voastră.

Îl priveam și mă durea. Vlad nu era perfect, dar încerca. Și totuși, simțeam că mă îndepărtez de el cu fiecare zi care trecea. Începusem să ne certăm din nimicuri: cine spală vasele, cine merge la cumpărături, cine stă cu mama. Odată, l-am auzit spunându-i unui prieten la telefon:

— Nu știu dacă mai are rost… Poate ar trebui să plec.

Atunci am simțit că lumea mea se prăbușește. Cum să plece? Cum să mă lase singură cu mama și cu durerea asta care nu se mai termină?

Într-o dimineață, când Vlad a plecat la serviciu fără să mă sărute, am coborât la bucătărie și am găsit-o pe mama privind pe geam. Am vrut să-i spun cât de rău îmi e, dar m-am oprit. Ce rost avea? Și ea suferea.

— Mamă… crezi că Vlad ar trebui să plece? am întrebat-o timid.

A întors capul spre mine și pentru prima dată după mult timp am văzut-o prezentă cu adevărat.

— Sara, eu nu vreau să vă despart. Știu că e greu pentru toți… Dar nu-l lăsa să plece. Tatăl tău nu și-ar fi dorit asta.

Am izbucnit în plâns și m-am aruncat în brațele ei. Pentru prima dată după moartea tatei, am simțit că suntem din nou mamă și fiică.

În acea zi, mama a făcut ceva ce nu mă așteptam: a pregătit prăjitura preferată a lui Vlad — chec cu nuci și ciocolată. Când Vlad a venit acasă, obosit și abătut, mama l-a întâmpinat în prag:

— Vlad, hai la masă! Am făcut chec… Știu că-ți place.

Vlad a rămas blocat. S-a uitat la mine, apoi la mama. A zâmbit timid și s-a așezat la masă. În acea seară am vorbit toți trei despre tata, despre cum era el mereu glumeț și cum ne certa când ne certam noi. Am râs printre lacrimi și am simțit că ceva s-a schimbat.

Dar nu a fost totul roz de atunci înainte. Doliul nu dispare peste noapte. Mama avea zile când nu voia să vorbească cu nimeni. Vlad avea momente când își pierdea răbdarea. Eu eram prinsă între ei ca un fir subțire gata să se rupă.

Într-o zi de sâmbătă, Vlad a venit acasă mai devreme și m-a găsit plângând în baie.

— Sara… ce se întâmplă?

— Mi-e frică… Mi-e frică să nu te pierd pe tine… Mi-e frică să nu o pierd pe mama… Mi-e frică să nu mă pierd pe mine!

M-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Nu te pierzi dacă vorbești despre ce simți. Hai să vorbim cu mama.

Am mers împreună la ea și i-am spus tot: cât de greu ne e, cât de mult ne dorim să fim o familie adevărată chiar dacă tata nu mai e. Mama a început să plângă și ea.

— Știu că v-am tras după mine în durerea mea… Dar nu vreau să vă pierd nici eu pe voi.

Am decis atunci să mergem împreună la biserică duminica următoare, să aprindem o lumânare pentru tata și să încercăm să ne regăsim ca familie. A fost greu — fiecare pas spre vindecare era urmat de doi pași înapoi — dar am început să vorbim mai mult, să gătim împreună, să râdem din nou.

Au trecut luni până când am simțit că suntem din nou o familie. Vlad nu a plecat. Mama a început să iasă la plimbare cu vecinele și chiar a mers la un curs de pictură pentru seniori. Eu am început terapia ca să-mi gestionez anxietatea.

Știu că mulți spun că soacrele sunt rele sau că distrug căsniciile copiilor lor. Dar mama mea a fost cea care ne-a ținut împreună când eram gata să renunțăm. A avut puterea să vadă dincolo de propria durere și să ne ajute pe noi doi să rămânem împreună.

Mă uit acum la Vlad cum repară un scaun în sufragerie și la mama care îi aduce o cafea zâmbind timid și mă întreb: Oare câte familii se destramă pentru că nu reușesc să vorbească despre durere? Oare câți dintre noi uităm că uneori ajutorul vine chiar de la cei de care ne temem cel mai mult?