Recunoscătoare soacrei mele: Povestea unei familii încercate de pierdere și regăsire

— Nu mai pot, Sara! Nu mai pot să trăiesc în casa asta, să simt mereu că orice fac e greșit! vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburul cafelei se ridica leneș. Mă uitam la el, cu ochii înroșiți de nesomn și de lacrimi ascunse. Mama lui, doamna Mariana, stătea la masă, cu mâinile strânse pe cana de ceai, privirea pierdută undeva în trecut.

Tatăl lui Vlad murise acum două luni. Un infarct brusc, într-o dimineață friguroasă de martie. De atunci, casa părinților lui devenise refugiul nostru, dar și scena unor tensiuni pe care nu le prevăzusem niciodată. Eu și Vlad eram căsătoriți de trei ani și visam la un apartament al nostru, dar viața ne-a adus aici, lângă Mariana, care plângea noaptea și tăcea ziua.

La început am crezut că pot să o ajut. Îi făceam ceaiul preferat cu lămâie și miere, îi aduceam flori din piață, îi povesteam despre serviciu. Dar ea mă privea ca prin sticlă. Uneori, mă trezeam noaptea și o auzeam suspinând în camera alăturată. Într-o seară, am intrat la ea fără să bat. Stătea pe marginea patului, cu poza soțului ei în mână.

— Doamnă Mariana… pot să vă aduc ceva? Să vă țin companie?

S-a uitat la mine cu ochii goi:

— Nu poți să-mi aduci nimic din ce-mi lipsește, Sara. Nimeni nu poate.

Am ieșit rușinată, simțindu-mă inutilă. Vlad era prins între noi două: încerca să-și aline mama, dar și să-mi fie sprijin mie. Într-o zi, după serviciu, l-am găsit pe Vlad certându-se cu mama lui.

— Mamă, trebuie să mergem mai departe! Tata nu s-ar fi vrut să te pierzi așa… Trebuie să trăim!

— Tu nu știi ce spui! a izbucnit ea. Tu ai pe Sara, ai viața ta! Eu nu mai am nimic!

Am simțit un nod în gât. M-am retras pe hol și am plâns în tăcere. În acea seară, Vlad mi-a spus:

— Sara, cred că ar trebui să ne mutăm. Nu mai rezist aici.

Dar eu nu puteam să o las pe Mariana singură. Am încercat să-i propun să vină cu noi într-un apartament mic, dar a refuzat categoric.

— Aici am amintirile mele. Nu plec nicăieri.

Zilele treceau greu. Tensiunea creștea. Odată, am uitat să cumpăr pâine și Mariana a izbucnit:

— Nu ești în stare nici măcar de atât! Ce fel de femeie ești?

M-am simțit mică, inutilă. Vlad a sărit în apărarea mea:

— Mamă, nu e vina Sarei! Toți suntem obosiți…

Dar Mariana s-a ridicat brusc și a plecat în camera ei. După acea scenă, Vlad s-a închis tot mai mult în el. Vorbea puțin, venea târziu acasă. Într-o seară, l-am găsit pe balcon, fumând nervos.

— Nu mai pot, Sara… Simt că mă sufoc aici. Parcă nu mai suntem noi doi.

— Știu… Dar dacă plecăm acum, o lăsăm singură. Cum ar fi dacă am încerca să vorbim deschis cu ea? Să-i spunem ce simțim?

A doua zi dimineață am strâns curajul și am invitat-o pe Mariana la masă.

— Doamnă Mariana… Știu că vă este greu. Și nouă ne este greu. Dar nu vrem să vă pierdem… Nici pe dumneavoastră, nici pe Vlad.

Ea s-a uitat la mine pentru prima dată cu adevărat. Ochii îi erau umezi.

— Sara… știu că nu e vina ta. Știu că încercați… Dar nu pot să mă opresc din plâns. Îmi lipsește totul.

Am început toate trei să plângem. A fost prima dată când am simțit că suntem împreună în durere, nu fiecare singură.

În următoarele zile am început să facem mici lucruri împreună: gătitul sarmalelor pentru Paște, curățenia de primăvară, plantatul florilor în grădină. Mariana a început să vorbească despre soțul ei cu zâmbet trist, dar fără lacrimi amare.

Într-o seară, când Vlad era la serviciu până târziu, Mariana a venit la mine în bucătărie.

— Sara… îți mulțumesc că nu ai renunțat la mine. Știu că v-am făcut viața grea… Dar dacă nu erai tu aici, cred că m-aș fi pierdut de tot.

Am îmbrățișat-o strâns. Pentru prima dată am simțit că sunt parte din familie cu adevărat.

Când Vlad a venit acasă și ne-a văzut râzând împreună la masă, s-a oprit în ușă uimit.

— Ce s-a întâmplat aici? Parcă e altă casă…

Mariana i-a zâmbit:

— Am decis să trăim din nou. Pentru tine și pentru Sara.

Au trecut luni de atunci. Durerea nu a dispărut complet, dar am învățat să o purtăm împreună. Relația mea cu Vlad s-a întărit și mai mult pentru că am trecut prin foc împreună. Iar Mariana… a devenit mama pe care n-am avut-o niciodată.

Mă întreb uneori: câți oameni renunță prea repede unii la alții când durerea pare de nesuportat? Oare câte familii s-ar salva dacă am avea răbdare unii cu alții? Voi ce ați fi făcut în locul meu?