Refuzul care a zguduit familia: Povestea mea despre curaj, vinovăție și regăsire

— Nu pot, Simona. Nu pot să stau cu Ilinca în fiecare zi, am spus, cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund lacrimile. Simona, nora mea, m-a privit ca și cum i-aș fi smuls o bucată din suflet.

— Dar tu ești bunica ei! Cum poți să spui așa ceva? Mark are nevoie de ajutor la serviciu, eu abia mă descurc cu orele la spital… Ce fel de mamă ești?

Cuvintele ei au căzut peste mine ca un pumnal. Am simțit cum mi se strânge inima, dar am rămas pe poziții. După 30 de ani în care am avut grijă de toți — de soțul bolnav, de cei trei copii, de părinții mei bătrâni — simțeam că nu mai pot. Când Mark și Simona s-au mutat împreună anul trecut, am crezut că, în sfârșit, pot respira. Mi-am deschis un mic atelier de croitorie acasă, visul meu din tinerețe, și pentru prima dată în viață am simțit că trăiesc pentru mine.

Dar familia nu uită și nu iartă ușor. În fiecare duminică, la masa mare din sufragerie, privirile se opreau asupra mea ca niște ace. Sora mea, Mariana, șoptea mereu ceva la urechea mamei mele: „Nu-i pasă decât de ea însăși.”

Într-o seară, după ce am refuzat pentru a treia oară să o iau pe Ilinca peste noapte, Mark a venit la mine acasă. Era palid, cu ochii roșii de oboseală.

— Mamă, nu te recunosc. Tu ne-ai crescut pe toți singură. Cum poți să nu vrei să fii acolo pentru fiica mea?

Am încercat să-i explic:

— Mark, am nevoie de timp pentru mine. Am muncit o viață întreagă pentru voi. Acum vreau să fac ceva ce mă face fericită.

— Dar Ilinca ce vină are? Să știi că Simona plânge în fiecare seară din cauza ta.

M-am simțit ca un monstru. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, am privit fotografiile vechi cu copiii mei mici și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă nu cumva egoismul meu a crescut odată cu vârsta.

A doua zi, la atelier, nu m-am putut concentra. O clientă, doamna Popescu, m-a întrebat dacă sunt bine.

— E greu să fii mamă și bunică în același timp, i-am spus.

Ea a zâmbit amar:

— Știu cum e. Dar dacă nu ai grijă de tine acum, nimeni n-o va face.

Zilele au trecut și tensiunea a crescut. Simona a început să mă vorbească de rău la rude și prieteni. Am aflat că mă numește „bunica absentă” și că spune tuturor că mi-am abandonat familia pentru niște cârpe și ace.

La biserică, preotul a ținut o predică despre sacrificiul părinților și importanța familiei unite. M-am simțit vizată direct. O vecină mi-a spus la ieșire:

— Să nu uiți niciodată cine te-a făcut om.

Într-o zi, Ilinca a venit la mine cu Simona. Fetița m-a privit cu ochii mari:

— Bunico, de ce nu vrei să te joci cu mine?

Mi s-a rupt sufletul. Am luat-o în brațe și am plâns împreună. Simona s-a uitat la mine cu răceală:

— Să știi că nu te voi mai ruga niciodată nimic.

Am rămas singură în casă, cu mirosul de levănțică și sunetul acelor de cusut. Atelierul meu nu-mi mai aducea bucurie. M-am întrebat dacă am greșit atât de tare încât să merit atâta ură.

Într-o seară ploioasă, Mariana a venit la mine fără să anunțe.

— Tu chiar nu vezi cât rău ai făcut? Familia e tot ce avem!

— Dar eu? Eu ce sunt? Nu merit și eu puțină liniște?

— Liniștea vine după ce-ți faci datoria până la capăt!

Am izbucnit:

— Datoria asta nu se termină niciodată! Mereu altcineva are nevoie de mine! Când e rândul meu?

Mariana a plecat trântind ușa. Am rămas singură cu gândurile mele. În acea noapte am visat-o pe mama mea tânără, ținându-mă de mână și spunându-mi: „Nu-ți fie teamă să trăiești pentru tine.”

A doua zi am decis să scriu o scrisoare familiei mele:

„Vă iubesc pe toți mai mult decât pot exprima în cuvinte. Dar sunt obosită. Am nevoie să fiu și eu fericită, măcar acum, când viața mi-a dat o nouă șansă. Nu vă cer să mă înțelegeți pe deplin, doar să mă acceptați.”

Răspunsul nu a venit imediat. Au trecut luni până când Mark mi-a bătut din nou la ușă.

— Mamă… Poate ai dreptate. Poate că trebuie să învățăm să ne descurcăm și fără tine tot timpul.

Simona încă mă privește cu răceală, dar Ilinca vine uneori la atelier și mă ajută să cos nasturi colorați pe rochițe mici.

M-am împăcat cu gândul că nu pot mulțumi pe toată lumea. Poate că uneori trebuie să alegi între tine și ceilalți — iar alegerea asta doare cel mai tare.

Oare e greșit să vrei să fii fericit după o viață de sacrificii? Sau e doar un alt fel de iubire — iubirea față de tine însuți?